Gândurile suferinței, gândurile lumii frumoase

”Nu poți suferi dacă nu dai crezare unui gând neadevărat”, spune Byron Katie, în cartea sa ”Pune-ți gândirea sub semnul întrebării și schimbă lumea” (Ed. For You). Am ales acest citat întrucât cred că suferința este consecința percepției că există ceva (de obicei, în afara noastră) ce ne face să suferim, că lucrurile ce ni se întâmplă, cele ce sunt ”ar trebui” să fie altfel decât sunt. Uneori credem că ar trebui să fie mai cald decât este, iar alteori credem că ar trebui să fie mai frig; ceea ce credem ne crează un disconfort, un dezechilibru, o stare de rău, tocmai pentru că ne raportăm la o schemă despre ce și cum ar trebui să fie. Mintea omenească se focalizează continuu asupra lucrurilor care ies din schema ei de confort. Ce ar trebui sau n-ar trebui să fie devine sursă de iritare, de supărare, de furie, de dezordine interioară și sursă a comportamentelor distructive. Noi am vrea să controlăm lumea, noi credem că lumea ar trebui să facă lucrurile așa cum credem noi că ar fi bine. Noi gândim că partenerii de viață ar trebui să ne iubească într-un fel anume, ba chiar că sunt obligați să ne iubească, iar dacă nu fac asta, ne cuprinde furia, supărarea, gelozia sau neliniștea.

Programele subconștiente sau experiențele noastre din trecut ne condiționează percepția în prezent, așa încât în fiecare moment noi nu percepem lumea așa cum este, ci o privim prin ochelarii experiențelor noastre trecute. Ochelarii poluați cu percepții negative ( fie gânduri de frică, fie de furie, de stres, de neliniște etc) sunt ca niște ochelari de soare, prin care lumea se vede închisă la culoare. Lumea care strălucește sub puterea razelor soarelui este privită cu lentilele întunecate ale experiențelor noastre din trecut. Nu lumea-i cauza suferinței, nu ea ne pune ochelari de soare, ci noi înșine o facem mereu, alegând să gândim și să percepem că ceva rău se întâmplă, că ceva ne atacă, că lumea-i vinovată sau noi înșine avem o vină pentru ceva. Cele mai mărunte supărări ale ființei umane devin programe subconștiente, care-i colorează lumea în așa fel încât s-o vadă drept cauză a supărării sale. Supărarea este, cum spune și B. Katie, semnalul că gândim lucruri neadevărate. Gândurile adevărului sunt cumva gândurile lui Dumnezeu pentrui noi și voința sa exprimată în noi; gândurile adevărului ne spun că totul este bine, iar gândurile minții, ale Egoului se îndoiesc continuu de asta. Gândurile lui Dumnezeu ne spun că suntem în siguranță și așa am fost întotdeauna, dar gândurile Eului ne spun că suntem în nesiguranță, ele ne provoacă frica, neliniștea și stresul. Suferința e o rătăcire în minte, un fel în care iraționalitatea ne invadează conștiența, limpezimea mentală și libertatea de alegere, un fel al existenței de a ne spune că am exagerat gândind negativ sau focalizându-ne mintea asupra lucrurlor rele care se pot întâmpla. Suntem victimele propriei imaginații și suntem așa pentru că imaginația noastră crează. În percepția proprie avem puterea de a schimba cu adevărat ceva pentru noi, în noi și în viețile noastre. Cu alte cuvinte, dacă vedem suferință peste tot, ochelarii noștri de soare devin tot mai întunecați, până când lumea pare să nu mai fie colorată. Lumea se vede întunecată, tristă și neliniștită din noi înșine pentru că așa ne-am obișnuit să o privim, dar – dacă ne schimbăm ochelarii, dacă privim și lumina, și bunătatea, și bunăvoința, și partea bună a existenței, lentilele noastre se deschid și atunci, abia atunci putem înțelege că starea noastră interioară percepe lumea și, mai mult, că starea interioară poate fi schimbată, iar asta schimbă lumea.