Geniile si salariul minim

CHESTIUNEA ZILEI
O fata frumoasa si superdesteapta din Iasi a cistigat aurul la Hanoi, la Olimpiada internationala de fizica. Numai ca intr-o lume cu PIB mic si preturi mari, geniile ne lasa reci. Aici e marea tristete. Nu bucura, nu stirnesc invidii si sint abordate ca intr-o birfa, la coada la taxe si impozite.

CHESTIUNEA ZILEI
Andrada Ianuş, absolventa unui colegiu din Iaşi, a triumfat în Vietnam, la Olimpiada de fizică. Jurnalul Naţional a relatat istoria într-un reportaj cu numeroase ecouri. Bucurie în familie, în şcoală, între prieteni. Pe comentarii, lucrurile au fost împărţite. Majoritatea erau elogioase. Îi urau Andradei o chestie imposibilă, aur pe viaţă, în tot ce face. Dar cît mai departe de România. Există şi opinii mai speciale. Acre. Performanţa Andradei e un pretext al răfuielilor cu viaţa, ţara, politicienii. Într-o ţară cu bucurii dijmuite, izbînzile sînt degeaba.

Există o teorie. Dacă ne frecăm în fiecare zi coatele unul de altul nu înseamnă că sîntem şi la fel. Cam aşa e. Cunosc oameni cu performanţe intelectuale de excepţie, care stau la bloc. La rînd la întreţinere nu se deosebesc de prostul de la 6 sau de nesimţitul de la 4. Ba, mai mult, ăia îl mai iau şi la mişto, că e un fraier care nu se descurcă cu întreţinerea.

Unul, evident sastisit de cîte i se întîmplă în viaţă, scria morocănos despre izbînda Andradei: "Şi noi ce cîştigăm (din treaba asta, cu aurul la fizică), va creşte salariul minim, vor scădea preţurile la alimente, vor fi mai puţini copii abandonaţi, se va fura mai puţin?" Adică, la ce e bun un geniu dacă nici măcar pensiile nu saltă de pe urma lui. E o socoteală aici. La cîte genii se nasc în ţara asta, de ce dracu’ trăim prost? Într-o Românie cocoşată de preţuri şi atîtea altele, şi geniile sînt inutile.

Din cauza a două note de 9, Andrada n-a ieşit şefă de promoţie. Se iţeşte prompt unul care simte el că e ceva necurat la mijloc. "Cine e şefa de promoţie şi ce pile are?" Ar fi o explicaţie: una care are 10 în loc de 9. Da, dar Andrada e mai deşteaptă. Atunci, sistemul e prost, premiază tocilarii. E alt subiect, raportul confuz dintre premiant şi geniul de pe locul doi.

Alţii. "Să vedem cum sare s-o ajute guvernul. Şi preşedinţia. Fiindcă e mult mai greu să iei aur la mate sau fizică decît să ţopăi la Beijing, la Olimpiadă. P-ăştia îi premiază cu zeci de mii de euroi". Adevărul e la mijloc. Mi-amintesc de scandalul mondial provocat de Bobby Fischer, unul dintre cei mai mari şahişti ai lumii, mort în ianuarie. Un geniu. Cel mai mare ELO din istoria şahului. S-a războit cu toată lumea pentru ca şahiştii să fie plătiţi măcar la fel de bine ca boxerii (fiindcă în fotbalul anilor ’70, nici nu se visa la sumele de azi). "De ce pumnul în cap să fie mai scump ca o mutare genială?, argumenta Fischer". De la el au crescut fantastic bursele în şah. De asta, zic, omul de pe forum are ceva dreptate. Dacă eşti geniu, bate-te, fratele meu, şi pentru pensionari! E complicat. Bobby Fischer invoca echitatea într-o lume cu bani mulţi, nu într-una amărîtă.

Aşadar, grea viaţa de geniu într-o ţară cu poveri incomensurabile ca salariul minim. Nu-i rămîne decît să-şi asigure confortul care să-i pună geniul la muncă. Oriunde. Fiindcă şi geniile au familii, plătesc taxe, impozite, chirii.