Huiduiala

Evident, huiduiala este o formă de manifestare primitivă. E, cel mai degrabă, canalul de dejecţie a unor energii negative.  Acumulate însă, nu de puţine ori, ca urmare a unor frustrări existenţiale. Huiduiala, carevasăzică, poate să aibă şi un resort raţional. Nu este produsă nepărat de instincte, alimentate în exces, cu o anumită categorie de sentimente. Care şi alea să fie provocate, la rândul lor, de erori umane de moment. Cum sunt de exemplu huiduielile de pe stadioane. A tras ăla pe lângă poartă, dă-i şi huiduie-l. La fel, şi huiduiala de la mitingurile electorale. Aici nu mai e vorba numai despre primitivism în manifestarea comportamentală, este vorba despre imbecilism în stare pură. Adică nu stai şi tu să-l asculţi pe nea cutare ce are de spus, îi dai cu “huo” ca animalu’. N-ai răbdare să ţi se aştearnă masa, dai năglabie cu mâinile-n cratiţe şi spargi uşa de la cămară. De douăzeci de ani încoace am participat la foarte, foarte multe mitinguri electorale. La prea multe, cred acum. Da’ n-am huiduit niciodată. Dintre toate manifestările grobiene la care m-am dedat de-a lungul vieţii (şi nu-s deloc puţine), lipseşte huiduiala. Chiar şi în forma ei scandată. N-am strigat niciodată, nici pe străzi, nici pe stadioane, lozinci. În rest le-am cam făcut pe toate alea pe care le poate face un om care nu mai ţine cont de identitatea lui, de felul în care îl cheamă.

În consecinţă, sunt total împotriva huiduielii, pe care o consider nu numai ca neaparţinând unui regn cerebral, dar, pe cale de consecinţă, şi inutilă din punct de vedere social. Huiduiala, da, poate să intimideze. Dar, gata!, atât şi nimic mai mult. A, ba da, poate să mai transmită şi o anumită stare de spirit, ecou a raţiunii, cum spuneam mai devreme. Bun. Şi de aici încolo voi începe să fac un anumit fel de pledoarie pentru huiduială, de pe poziţia unui om care nu o înţelege şi care nu a practicat-o niciodată.

Îmi imaginez un voinic. Un bărbat de treizeci de ani, un metru nouăzeci şi o sută de kile. Care a terminat la zi facultatea de Construcţii, să zicem, şi care a practicat un sport de perfomanţă. Care la ora actuală nu-şi găseşte rostul pe lume. Deşi munceşte. Făcând cu multă uşurinţă abstracţie de studiile superioare pe care le are, de anii petrecuţi în slalom printre examene. Bărbatul ăsta nu e căsătorit. Nu. N-are nici copii. E suficient de inteligent şi de experimentat într-ale vieţii şi femeilor ca să ştie să îmbine plăcutul cu utilul. Nu se leagă la cap fără să-l doară. Are un apartament de două camere rămas moştenire de la bunică-sa şi lecturi substanţiale la activ. De care însă nu se foloseşte în discuţii, decât atunci când într-adevăr vrea să transmită ceva, unei anumite femei. În general însă le ţine pentru sine, pentru atunci când încearcă să înţeleagă ce se întâmplă cu el şi cu societatea în care trăieşte. Decent, să zicem. Cu un salariu de 1.500 de lei, singur, fără obligaţii. Dar şi fără nici un fel de legătură cu ceea ce şi-a propus el în viaţă. Simt nevoia să revin şi să subliniez: bărbatul pe care mi-l imaginez eu este atletic şi arată bine. Şi-i apare deodată în faţă un filfizon, un pirpiriu, un urât ş-un incult, căruia i-a reuşit totul în viaţă prin te-miri-ce fel de şmecherii, şi vrea să-i ţină un discurs de la o tribună. Atunci da, huiduiala are sensul unei exprimări coerente şi raţionale pentru că nu se mai adresează unei idei ori unui accident, ci unui individ care aparţine unui anumit spaţiu existenţial, perfect determinat.