Ianuarie la Baku (I)

Dacă v-a trecut prin minte că în Azerbaidjan nu s-a auzit de Hagi, v-aţi înşelat. Mobila şi Hagi sunt produsele româneşti cele mai cunoscute aici. Nenorocirea este că, odată cu Hagi, s-a retras şi mobila din activitatea competiţională.

Cam bate vântul pe aici. La propriu, nu prin buzunare. Dacă te încumeţi la o promenadă pe malul Mării Caspice, constaţi că ai încăput pe mâinile unui bărbier care-şi plimbă cu o poftă nebună briciul pe faţa ta. Aproape că le înţelegi pe femei, îndeosebi pe cele care-şi acoperă faţa. Numai că n-am prea văzut astfel de femei pe aici. La Baku, deşi se aude de câteva ori pe zi cântecul muezinului, semnele islamului nu sunt apăsătoare. Din ce am putut observa, azerii seamănă din multe puncte de vedere cu noi. Şi aici există, în orele de vârf, un trafic infernal pe străzi. Aş spune că e un act de curaj să încerci să traversezi strada. Când se blochează câte o intersecţie, şi se cam blochează, şoferii claxonează în draci. Dar niciodată n-ai să-l vezi pe vreunul coborând cu bâta în mână din maşină ca să-i dea celui ce l-a enervat în cap. Şi asta din cel puţin trei motive: unu, sportul acesta nu pare să le fie cunoscut; doi, ştiu să-şi păstreze chiar şi atunci când se enervează calmul; trei, poliţia este întotdeauna pe-aproape. De altfel, poliţia este foarte prezentă, în accepţiunea pozitivă a termenului, pe străzi. D-aia şi sunt acestea, străzile adică, atât de sigure. D-aia şi reuşesc până la urmă şoferii să iasă din intersecţie, căci se află în vecinătate cel puţin o maşină a poliţiei dinăuntrul căreia răzbate o voce fermă care dirijează  circulaţia. D-aia şi izbutesc pietonii să treacă, într-un final fericit, pe trotuarul celălalt. Mai semănăm cu azerii în privinţa maşinilor de fiţe şi a fiţoşilor de la volan, repet, cu deosebirea fundamentală că aceştia nu se grăbesc să te scuipe într ochi sau, şi mai bărbăteşte, să-ţi crape ţeasta dacă te arăţi cumva deranjat de prezenţa lor. La Baku deranjul constă în muzica ce se revarsă în torente din Tuareguri, Hammeruri, Nissanuri şi alte asemenea lighioane pe patru roţi. Sigur, DJ-ii motorizaţi sunt minoritari. Şi, aşa cum le stă în fire, ei se produc mai ales noaptea.

Azerii de rând, care circulă cu pasul, au o altă plăcere, cea de a sta de vorbă. De a sta enorm de vorbă, mai precis. Despre ce-or fi vorbind, nu ştiu. Sunt însă tentat să cred că subiectele nu pot fi radical diferite de cele forfecate aproape cu aceeaşi voluptate pe la noi: politica, fotbalul, grija zilei de mâine, ce-a făcut cutare şi ce-a dres cutărică. Da, da, fotbalul. Dacă v-a trecut prin minte că în Azerbaidjan nu s-a auzit de Hagi, v-aţi înşelat. Mobila şi Hagi sunt produsele româneşti cele mai cunoscute aici. Nenorocirea este că, odată cu Hagi, s-a retras şi mobila din activitatea competiţională. Azerii îi cam duc dorul şi asta ar cam trebui să ne dea de gândit.

Între cei 2 milioane de locuitori ai Bakuului vreo 20 sunt români. Câţiva dintre aceştia ocupă poziţii de top în economia locală. De exemplu, unul este director general al unei fabrici de ciment. Altul este director tehnic la un operator de telefonie mobilă. Altul coordonează un mare centru spa. Un altul se află în echipa de conducere a unei multinaţionale. Cel mai tânăr dintre ei este şeful reprezentanţei unei companii de utilaj petrolier. Pe mine unul m-a gâdilat serios la orgoliul naţional acest lucru. Uite că putem şi fără să ne tragă de moţ partidul, fără să ne împingă de la spate naşul, unchiul sau cine ştie ce grup de interese. Pe românii din Azerbaidjan ajunşi în funcţii de conducere i-a recomandat, oricât ar părea de necrezut, numai şi numai competenţa lor. Aş putea fi acuzat de necuviinţă sau de cinism dacă v-aş spune cât câştigă aceşti români, ţinând însă seama că ne aflăm în vremuri de criză, e mai bine să nu vă spun.

Sunt însă şi deosebiri între cele două capitale. Din cea a Azerbaidjanului lipsesc câinii vagabonzi. Îi înlocuiesc însă cu succes pisicile. Cu menţiunea că ele nu prea au obiceiul să-i muşte pe trecători şi, cu atât mai puţin, să-i latre. Mai lipsesc din Baku marile lanţuri de magazine, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu e o mare pierdere pentru localnici. Sunt prezente în schimb micile prăvălii cu de toate. Dacă păşeşti într-una cu seminţăraie, zici c-ai nimerit într-un paradis al miroaznelor. Dacă intri într-o prăvălie de dulciuri, redevii, fără nici o exagerare, copil. Eu aşa şi vreau să rămân până miercurea viitoare, când vă invit să ne continuăm drumul prin oraşul de la malul Mării Caspice.