Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Căpitanul de pe Titanic a greşit. Cumplit. Dar a avut măcar onoarea de a nu se urca primul în vreo barcă de salvare. De fapt, nici măcar nu şi-a pus problema de a părăsi vaporul pentru care era responsabil. Simţul răspunderii l-a făcut să suporte orice consecinţă, până la capăt. Putem forţa acum o paralelă cu România de azi. Ţara se află într-o situaţie care seamănă cu cea a Titanicului din 1912: pe hârtie arătăm foarte bine, îndeplinim condiţiile tehnice pentru a trece nişte recorduri (economice) în dreptul nostru. Totuşi, traseul e încă plin de iceberguri. Unele interne, altele externe. Pe unele chiar le-am putea lovi curând. Îngrijorător e că celor aflaţi la cârmă, aleşilor noştri (a se citi angajaţilor noştri direcţi) le lipseşte cu desăvârşire simţul răspunderii. N-au nimic în comun cu Edward Smith, căpitanul vestitului transatlantic. Unii chiar pun umărul la scufundarea navei, în timp ce alţii se asigură că vor fi primii care vor ajunge în bărcile de salvare. Pentru propriile pensii au găsit energia de care era nevoie şi au întrunit cvorumul necesar trecerii legii. Interesant e că şedinţa de a doua zi (nici nu mai contează ordinea de zi) nu s-a mai ţinut: din lipsă de cvorum. Le-a pierit energia repede, aşa cum le piere şi atunci când e nevoie de consens sau de o abordare constructivă în interes naţional. Sigur, şi pensiile acestora trebuie mărite la un moment dat, ca şi salariile de altfel. Însă ultimele! După cele ale profesorilor, medicilor, asistentelor sau ale altor bugetari. Dar asta ar fi presupus onoare şi verticalitate. Dacă ne vom scufunda vreodată, ei ne vor face cu mâna din barcă, una plătită de noi.
