Încotro merg lucrurile în România?

Un sondaj IMAS, preocupat de topurile partidelor şi ale politicienilor, a pus în discuţie şi direcţia în care merg lucrurile în România. Răspunsurile: 50% – direcţie greşită; 43% – direcţie bună; 7% – indecizie. Dar nu cumva întrebarea e derutantă? Pentru că nu ştim dacă se referă la viaţa politică, la economie, la nivelul de trai, la starea morală a societăţii sau la toate laolaltă.

Un sondaj IMAS, preocupat de topurile partidelor şi ale politicienilor, a pus în discuţie şi direcţia în care merg lucrurile în România. Răspunsurile: 50% – direcţie greşită; 43% – direcţie bună; 7% – indecizie. Dar nu cumva întrebarea e derutantă? Pentru că nu ştim dacă se referă la viaţa politică, la economie, la nivelul de trai, la starea morală a societăţii sau la toate laolaltă.

Populaţia nu analizează. Dacă 50% dintre oameni simt că le merge rău, au răspuns desigur că lucrurile în România merg rău. Sondajele măsoară doar simţirea colectivă.

Probabil că, fiind vorba despre măsurarea sentimentelor şi resentimentelor, contează şi timpul în care s-a făcut sondajul. Într-un moment în care se scumpesc gazele, electricitatea şi alimentele, iar turbulenţele de pe pieţele financiare internaţionale suflă în pînzele inflaţiei, răspunsurile date sînt fireşti. Căci, în proporţie considerabilă, simţirea colectivă e dominată de o stare de îngrijorare accentuată.

După decembrie ’89, cînd românii au început să năzuiască la o bunăstare imposibilă, născută din închipuiri, dar visul lor a fost năruit de viaţa care a curs pe făgaşul ei real, subiectivismul domină atît speranţele, cît şi dezamăgirile. Şi cum populaţia, în loc de bunăstare, s-a ales mult timp numai cu inflaţie şi cu scăderea nivelului de trai, sondajele au surprins starea de spirit creată de această realitate. Românii au dat uitării cozile de la magazinele alimentare, frigul din case, duminicile lucrătoare, salariile amputate din anii socialismului. Răul de-atunci a rămas doar o amintire. Tot mai mult estompată. Răul recent devenise istorie trăită. Şi populaţia, în cea mai mare parte, şi-a format opinia că… trăieşte mai rău ca înainte.

Dar nici autorităţile, nici populaţia n-au înţeles că inflaţia îşi face de cap mai ales atunci cînd se restrînge sau creşte încet oferta de bunuri şi servicii. Nu e un paradox: oferta agregată neîndestulătoare provoacă inflaţie. Dacă pe piaţă ar fi fost mai multe servicii, mai multe bunuri, deci mai multă muncă performantă, am fi avut mai puţină inflaţie.

Dacă întrebarea ar fi fost adresată unor experţi economici, cu scopul obţinerii unei reprezentări clare a drumului României, fără alunecări în subiectivism, s-ar fi cerut o analiză atentă a balanţelor adevărului. Şapte dintre ele, în orice tip de economie, dau imaginea cea mai semnificativă a performanţelor unei ţări. Sau a lipsei de performanţe. Ele sunt: 1) dinamica produsului intern brut; 2) productivitatea muncii; 3) excedentul sau deficitul intern; 4) excedentul sau deficitul extern; 5) ocuparea forţei de muncă; 6) mişcarea preţurilor; 7) vitalitatea sau anemia monedei. Fiind însă întrebată populaţia, care nu operează niciodată cu indicatori economici, un subiectivism pronunţat era inevitabil.

Populaţia a simţit, fără îndoială, în viaţa de toate zilele, că începînd din 2000, timp de opt ani, creşterea economică a luat locul descreşterii, iar dezinflaţia a luat locul inflaţiei. Normal, veniturile au crescut. Numai că majorările de venituri, obţinute deseori fără o contrapartidă în produse performante, au dus la încetinirea dezinflaţiei. Pe măsură ce au intrat bani mai mulţi în buzunare, cererea (solvabilă) a crescut spectaculos. În schimb, oferta nu i-a ţinut isonul. Acum e nevoie de bani mulţi pentru a egaliza oferta cu cererea de consum. Nu-i vom obţine înainte de a reforma munca şi organizarea muncii. Şi de a grăbi restructurarea întregii economii. Dar înseamnă asta că direcţia e greşită?