Imaginea satului în lume (II)

Lilica Balcan era nemăritată. La un moment dat a fost cît pe-aici să se mărite. A ajuns pînă la nuntă. Ba chiar pînă la miezul nunţii. Potrivit tradiţiei, mireasa trebuia furată. Şi s-a lăsat furată.

MĂSURĂ - Democratizare în primărie. Şedinţe cu decizii luate prin şantaj

Lilica Balcan era nemăritată. La un moment dat a fost cît pe-aici să se mărite. A ajuns pînă la nuntă. Ba chiar pînă la miezul nunţii. Potrivit tradiţiei, mireasa trebuia furată. Şi s-a lăsat furată. Trei prieteni co­muni au urcat-o într-o Dacia şi au pornit să dea o raită prin jur, pînă trecea timpul prevăzut de tradiţie.

La un moment dat, plictisiţi de atîta învîrtit în loc, cei trei, împreună cu mireasa, s-au gîndit să se repeadă pînă în satul vecin, să-i facă o surpriză lui Milică. Milică era un tînăr sfios, care nutrise ceva sentimente pentru Lilica, dar n-avusese curaj să i-o spună. Lilica, fată vînjoasă, cu tupeu (pe vremea aia, vindea bomboane la un butic din Floreşti), ştia că Nelu o iubeşte, şi făcea haz de el, încîntată cînd îl vedea înroşindu-se ca sfecla. Acum, Nelu învăţa de zor, ca să dea la facultate, şi ei se stricau de rîs imaginîndu-şi ce mutră o să facă el cînd o s-o vadă la poartă în rochie de mireasă.

Prin pădurea lui Strîmbeanu, maşina se strică. Pînă să vină cineva din sat s-o tracteze, cei doi (unul se dusese în sat după un tractor) s-au pus pe băut bere. Au băut suficient de mult ca să nu te mai înţelegi cu ei. Pe Lilica, deşi fată tare, a apucat-o plînsul văzînd că s-a înnoptat de-a binelea şi ea nu s-a întors încă la nuntă.

O luă pe jos, dar se rătăci.

Au găsit-o pe la 3 dimineaţa, pentru a-i spune că s-a spart nunta.

Se zvonise că a fugit cu unul dintre cei trei.

Deşi ajunsese, iată, secretara Consiliului, Lilica Balcan nu reuşise să se mărite. Anii treceau şi ea se gîndea cu groază că o să rămînă fată bătrînă.

După ce Primăriei i se instală internetul, descoperi numeroase site-uri dedicate legăturilor erotice la distanţă. Le studie cu atenţie şi, în cele din urmă, îşi luă inima-n dinţi. Îşi aranjă o poză de vampă şi sub ea, postă următorul text:

“Par blîndă”

Te înşeli.

Să ştii că sunt sălbatică în iubire.

Nu crezi?

Vino de mă încearcă!”

Înainte de a scrie acest îndemn, şovăi, gîndindu-se că era prea provocator. În cele din urmă îl trecu, socotind – şi pe drept cuvînt – că pe internet n-ar putea să vină s-o încerce nici măcar Făt-Frumos, ştiut fiind că pe vremea lui omenirea nu cunoscuse un alt vehicul mai acătării decît calul.

Primise numeroase mesaje, care de care mai ispititoare, unele fiind semnate de conţi, baroni, ba chiar şi de un Împărat. Acceptă să intre în dialog doar cu un ins din Australia, care se dădu drept strănepotul Reginei Victoria a Marii Britanii şi, în consecinţă, zicea că el, şi nu Prinţul Charles, va succede la tronul Angliei.

Primarul reuşise să-i convingă printr-un şiretlic. Printre cei prezenţi, se număra şi Culai Viţelaru, erou al Revoluţiei din Decembrie, singurul din sat. Cînd nu participă la şedinţele Consi­liului, Culai Viţelaru moţăie pe prispa casei sale din Vintileasa-Deal. Nu face nimic toată ziua. Îl întreţine nevastă-sa, plecată la muncă în Italia şi angajată la un conte, căruia îi şterge blazoanele.

La 22 decembrie, an de an, iese din amorţeală, îşi pune costumul cel scump, pus de o parte pentru înmormîntare, şi merge la Televiziunea locală din Floreşti, unde vorbeşte despre eroicele zile ale Revoluţiei. Spune an de an, de fiecare dată, cam aceleaşi lucruri. Cum a pornit spre sediul Comitetului judeţean de partid în fruntea unui grup de revoluţionari, cum a înfruntat tancurile ce făcuseră zid în jurul sediului şi, mai ales, cum îi şuierase pe la urechi gloanţele trase de securişti.

În realitate, Floreştiul nu cunoscuse nici o Revoluţie. Primul secretar o ştersese din sediu de cum auzise că la Bucureşti Ceauşescu plecase cu elicopterul. Lăsase pe birou toate lucrurile sale personale, ţigările, stiloul şi o brichetă din RFG, luată într-un schimb de experienţă cu tovarăşii comunişti nemţi.

Culai Viţelaru dormise în noaptea aia într-un gang, că-l dăduse nevasta afară din casă: venise iar beat şi, lucru mult mai grav, fără o leţcaie.

Cînd la Bucureşti Ceauşescu o ştersese cu elicopterul, el era la uşa primului secretar. Aştepta să intre în audienţă, să i se dea şi lui un loc la un cămin de nefamilişti.

După Revoluţie, scutit de impozit fiind, îşi cumpărase o casă în Vintileasa-Deal.

De cînd s-a instalat internetul, el îl bate la cap pe primar să-i dea voie să-i trimită nevestei, prin e-mail, poza viţelului pe care l-a fătat vaca în timp ce ea era plecată. S-o arate pe acolo. Poate găseşte pe cineva să-l cumpere. Are o pată albă în frunte şi, dacă te uiţi mai bine la el, vezi că e gata să bufnească în rîs. Primarul l-a refuzat însă, susţinînd că internetul primăriei nu poate fi folosit în scopuri personale.

– Dacă ai trimite un text, mai treacă-meargă, îi spunea Gheor­ghe Gheorghiţă. Dar aşa, o poză, şi încă una a unui viţel, e destul de riscant. E-mail-urile sunt ve­rificate de americani prin satelit. Şi cum, de regulă, prin e-mail se trimit fotografii ale celor dragi – copii, neveste, amante – cine să creadă că e vorba de poza unui viţel şi nu a lui Ben Laden?!

Acum însă, ştiind că Vasile Viţelaru se bucura de autoritatea unuia care apare la televizor, îi propuse un tîrg: poate trimite e-mail-ul cu poza (îl va ajuta Li­lica să pară că e vorba de un viţel oficial), dacă se oferă să scrie el Procesul-Verbal. Pusă la vot, propunerea trecu în unanimitate.

Se trecu la dezbaterea propriu-zisă. Nici nu apucă primarul să deschidă gura că toţi consilierii prinseră a tropăi zgomotos, pentru a-l împiedica să-şi ţină discursul, cum văzuseră ei la televizor pe nişte parlamentari sud-coreeni. Se potoliră abia după ce Gheorghe Gheorghiţă scoase de sub masă, unde o ţinea pregătită pentru astfel de împrejurări, o portavoce folosită de văcarul sa­tului cînd dădea strechea în cireadă. Prin intermediul ei primarul lansă un sever avertisment celor din sală. Dacă nu-l lasă să vorbească, va dizolva Consiliul şi va organiza alegeri anticipate. La această ameninţare, consilierii se potoliră ca prin farmec. Îşi luară însă revanşa cînd se trecu la luările de cuvînt. Toţi, fără excepţie, se pronunţară deschis împotriva iniţiativei, calificînd-o drept “aventuristă” (Tache Scocîlcă, fost ilegalist), “împotriva interesului local” (Costică Dineş, profesorul de Istorie de la Şcoala elementară Vintileasa Centru), “o tentativă de reînviere a epocii Ceauşescu” (Vasile Parvana din Vintileasa Vale, a cărui fată lucra la o Fundaţie Civică din Capitală). Primarul îi lăsă să vorbească. Timp de cîteva ore, cît ţinură discursurile, ieşi de vreo cîteva ori din sală, dădu mai multe telefoane, iscăli un număr impresionant de hîrtii, primi în audienţă o babă care voia să-i dea înapoi banii pierduţi la Caritas, ba chiar fugi pînă acasă să mănînce, avînd chiar timp să se certe cu nevastă-sa, căreia îi era milă să taie cocoşul, deşi acesta nu mai era bun de nimic, deoarece răguşise după ultima ploaie. Cînd reveni la tribună, prinse ultimele cuvinte ale ultimului vorbitor. Îl lăsă să se aşeze pe banca rabla­gită, gata să se rupă din cuie, şi luă din nou cuvîntul, precizînd că în cadrul acţiunii consilierii urmau să călătorească în ţară, dar mai ales în străinătate, pentru a-i descoperi şi contacta pe cei care nu ştiau că sînt fii ai sa­tului Vintileasa. La această precizare binevenită consilierii îşi schimbară brusc opinia. În cuvîntul lor declarară că lămuririle primarului au avut rolul de a pune iniţiativa într-o nouă lumină. Drept pentru care, reclamînd un amendament – de a fi puse sub controlul Consiliului cheltuielile iniţiativei – votară în unanimitate un alt Program: “Fii satului”

Gheorghe Gheorghiţă plecă astfel în Japonia. Şi pentru că banii de drum trebuiră aprobaţi de Consiliu, luă cu el şi pe Culai Viţelaru, care între timp divorţase. Nevastă-sa rămăsese în Italia, înştiinţîndu-l prin e-mail că s-a măritat cu un român care lucrează la Cinecita: îi învaţă pe actorii italieni cum se fură biciclete pentru o continuare a filmului Hoţul de biciclete de Vittorio de Sica.

(Va urma)