Îmbrăcat într-o biserică

Am intrat în multe biserici, dar niciodată nu m-am îmbrăcat în vreuna, aşa cum mi s-a întâmplat sâmbăta trecută, în cătunul Vioreşti al Slătioarei lui Dinu Săraru. Mi s-a făcut onoarea să fiu invitat la decernarea premiilor pe anul acesta ale Fundaţiei Naţionale ,  şi chiar să primesc unul dintre aceste premii, cel pentru literatură. N-a semănat cu niciuna dintre ceremoniile întâlnite în astfel de împrejurări. şi asta din pricina locului desfăşurării ei, dar şi a omului fără de care n-ar fi existat nici fundaţia amintită, nici premiile. L-am cunoscut destul de târziu pe Dinu Săraru, îi citisem cărţile, aproape murind de ciudă că pe câteva  le-a scris el, şi nu eu, dar nu prea-l  ştiam pe om.  Mai încoace, în anii din urmă, când au început să-l ocolească mulţi dintre cei ce-l lăudau înainte, am făcut vreo câţiva paşi înspre el, încercând să aflu dacă e chiar atât de vinovat pe cât se spune.

Da, aveau şi au dreptate cei care îl vor scos în afara culturii române! Dinu Săraru n-are cum să fie iertat! În primul rând, pentru faptul că există! Apoi, pentru că, existând, comite un păcat peste care se trece foarte greu cu vederea în zilele noastre, iubeşte în chip nesăbuit această ţară! Adică locurile şi oamenii ei, însă nu din vârful buzelor, cum o fac mulţi, ci cheltuindu-se pe sine însuşi, la cei 83 de ani ai săi, în fapte care înseamnă, între altele, ţinerea în viaţă a satului românesc şi a bisericilor sale.  Biserica din Vioreşti este un astfel de exemplu. Dar nu ca să ne spună  despre asta ne-a chemat Dinu Săraru acolo. Premiile amintite au fost un simplu pretext pentru a o lăsa chiar pe ea să ne vorbească. Mie  mi s-a părut că nu este biserică, ci o casă de oameni, cu îngeri şi sfinţi pictaţi pe pereţi şi cu Maica Domnului  trebăluind, dintr-o icoană, la lumina, la toată lumina toamnei de afară. O casă în care nu intri, ci, de fapt, te îmbraci, ţi-o pui peste suflet, ca pe un pieptăraş croit de potecaşii din împrejurimile Horezului, în 1782, prin împletirea tuturor răsăriturilor lumii cu asfinţitul vieţii lui Brâncoveanu.

I-am cerut voie episcopului Emilian Lovişteanu, ce se găsea de faţă, să mă lase să plec aşa îmbrăcat acasă. Şi m-a lăsat!
Am rugat-o, totodată, pe Născătoarea de Dumnezeu să-l roage pe Fiul ei să nu grăbească sfârşitul lui Dinu Săraru, în ciuda stăruinţei acestuia de a vorbi, chiar acolo în biserică, despre asta. Mai este câte ceva de făcut în lumea tot mai părăsită a satului. Cine să le facă? Mai este nişte ţară de iubit. Cine s-o iubească? Şi mai sunt câteva bisericuţe fără de care Dumnezeu, cât e El de Dumnezeu, n-ar avea unde să rămâie peste noapte. Bisericuţa din Vioreşti este una dintre ele. Am luat-o cu mine acasă doar pentru  a fi sigur c-o să rămână pentru totdeauna acolo.

P.S.  Joi, 20 noiembrie, ora 19, voi fi prezent la standul Editurii RAO, Pavilionul central al Romexpo, împreună cu cea mai nouă carte a mea, GUANTANAMO, şi cu...Dinu Săraru, Lucian Avramescu şi Clara Mărgineanu, care vor spune câteva cuvinte despre ea, urmând ca dumneavoastră, cititorii, să spuneţi mai multe. După ce o veţi citi, desigur.

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament