Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PUNCTUL PE EI
Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem.
Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem.
PUNCTUL PE EI
Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem. Brusc şi probabil deloc intămplător imi vine in minte figura lui Fănuş Neagu. Ce injurături zdravene mai slobozea nea Fane cănd simţea truditori neghiobi prin preajma sa. Nu suporta convenienţele idioate şi convenţionalii preţioşi. Strivea el cu o plăcere nebună monotonia. Dar ştia s-o facă aşa cum altora nu le iese nici din intămplare.
Incerc să-mi imaginez cam ce ar insemna presa momentului dacă ar mai beneficia de spunerea curată şi tăioasă pe care o comitea Fănuş Neagu. Silitorii care au zugrăvit portretele lui Gigi Becali sau George Copos, ale lui Borcea sau Marian Iancu, ale altor innobilaţi de pingeaua cramponată s-ar refugia in faliment. Pentru că răutatea lui Fănuş Neagu venea dintr-un om generos, pentru că in spunerile sale cuvăntul avea boltă-naltă. Dar Fănuş Neagu a obosit să mai scrie, a obosit să ne mai ajute. Iar incercarea de a imagina cam cum ar vernisa el prezentul este sortită eşecului. N-avem cu ce.
Imi este dor de Fănuş Neagu. Şi ce tristeţe iremediabilă (de chiriaş grăbit) mă cuprinde atunci cănd el nu-mi răspunde. Mai estompez prin amintiri. Să vă zic una scurtă. Nea Fane in tren, de la Brăila la Bucureşti. Cu bilet, bine-nţeles, de vagon-restaurant. Ospătarul il recunoaşte şi vrea să fie amabil. Dar nu reuşeşte. Fiindcă repeta intr-o cadenţă mai insistentă decăt ţăcănitul sacadat al roţilor de tren intrebarea: "Mai doriţi ceva?". La un moment dat, dăndu-şi seama că refuzul nu poate invinge silinţa chelnerului, nea Fane schimbă macazul şi zice: "Da, amice. Mai doresc ceva. Scoate-mi, te rog, şi mie o masă pe terasă".
In mintea ospătarului din poveste s-a lăsat noaptea. De unde terasă la un vagon-restaurant? Nepricepănd ce i se intămplă a dat vina pe nea Fane, crezăndu-l nebun. Cine-l va fi trezit vreodată la realitate pe bietul ospătar? Cine şi ce ii va trezi vreodată la realitate pe cei care conduc fotbalul? Nişte amabili şi ei, care mai degrabă ar fi numai buni să scoată mese pe terasele vagoanelor-restaurant.
Dimineaţă, cu noaptea-n cap şi ochii lipiţi de monitor, aleg din presa zilei informaţii care mă interesează, informaţii care mă enervează şi informaţii. Nici o catastrofă, nici o nenorocire, numai dezamăgire. Doar moloz şi surogat de originalitate care se salvează prin umorul involuntar al pretenţiei de exclusivitate. Un ritual cotidian stupid, demn de mediocritatea in care ne complăcem. Brusc şi probabil deloc intămplător imi vine in minte figura lui Fănuş Neagu. Ce injurături zdravene mai slobozea nea Fane cănd simţea truditori neghiobi prin preajma sa. Nu suporta convenienţele idioate şi convenţionalii preţioşi. Strivea el cu o plăcere nebună monotonia. Dar ştia s-o facă aşa cum altora nu le iese nici din intămplare.
Incerc să-mi imaginez cam ce ar insemna presa momentului dacă ar mai beneficia de spunerea curată şi tăioasă pe care o comitea Fănuş Neagu. Silitorii care au zugrăvit portretele lui Gigi Becali sau George Copos, ale lui Borcea sau Marian Iancu, ale altor innobilaţi de pingeaua cramponată s-ar refugia in faliment. Pentru că răutatea lui Fănuş Neagu venea dintr-un om generos, pentru că in spunerile sale cuvăntul avea boltă-naltă. Dar Fănuş Neagu a obosit să mai scrie, a obosit să ne mai ajute. Iar incercarea de a imagina cam cum ar vernisa el prezentul este sortită eşecului. N-avem cu ce.
Imi este dor de Fănuş Neagu. Şi ce tristeţe iremediabilă (de chiriaş grăbit) mă cuprinde atunci cănd el nu-mi răspunde. Mai estompez prin amintiri. Să vă zic una scurtă. Nea Fane in tren, de la Brăila la Bucureşti. Cu bilet, bine-nţeles, de vagon-restaurant. Ospătarul il recunoaşte şi vrea să fie amabil. Dar nu reuşeşte. Fiindcă repeta intr-o cadenţă mai insistentă decăt ţăcănitul sacadat al roţilor de tren intrebarea: "Mai doriţi ceva?". La un moment dat, dăndu-şi seama că refuzul nu poate invinge silinţa chelnerului, nea Fane schimbă macazul şi zice: "Da, amice. Mai doresc ceva. Scoate-mi, te rog, şi mie o masă pe terasă".
In mintea ospătarului din poveste s-a lăsat noaptea. De unde terasă la un vagon-restaurant? Nepricepănd ce i se intămplă a dat vina pe nea Fane, crezăndu-l nebun. Cine-l va fi trezit vreodată la realitate pe bietul ospătar? Cine şi ce ii va trezi vreodată la realitate pe cei care conduc fotbalul? Nişte amabili şi ei, care mai degrabă ar fi numai buni să scoată mese pe terasele vagoanelor-restaurant.
