Impasul european

A devenit o modă ca guvernele ale căror angajamente europene sînt infirmate prin referendum să pretindă că poporul ar fi pro-european şi că refuzul priveşte doar textele supuse ratificării. Aşa a sunat şi explicaţia neconvingătoare a premierului Irlandei privind respingerea de către concetăţenii săi a Tratatului de la Lisabona.

A devenit o modă ca guvernele ale căror angajamente europene sînt infirmate prin referendum să pretindă că poporul ar fi pro-european şi că refuzul priveşte doar textele supuse ratificării. Aşa a sunat şi explicaţia neconvingătoare a premierului Irlandei privind respingerea de către concetăţenii săi a Tratatului de la Lisabona. Prima parte a acestei afirmaţii este doar o formulă retorică, goală de conţinut şi lipsită de legitimitate. Cea de a doua parte este absurdă, atît timp cît autorii respingerii nu au citit documentul în cauză – nici nu o puteau face, ţinînd seama de dimensiunile şi caracterul său tehnic – şi şi-au întemeiat poziţia pe argumente fără legătură cu el ori făcînd confuzie între construcţia instituţională a UE care îi face obiectul şi politicile europene care sînt rezultatul votului popular în alegerile la care chiar nemulţumiţii au absentat.

Dacă nu putem vedea euro-susţinere în "Nu"-ul irlandez putem accepta că el nu exprimă euro-scepticism ci euro-confuzie. Eliminarea acesteia face necesară atît identificarea euro-ostililor şi combaterea lor, cît şi clarificarea şi legitimarea mesajului european.

Cine sînt cei care se opun Europei politice? În primul rînd, sînt naţionaliştii de factură etnicistă. Pentru aceştia securitatea se obţine numai în spatele baricadei politico-culturale şi pe bazele etnocentrismului, ale segregării şi excluderii culturale. Întrucît culturile ne adună în interior, dar ne despart în afară, ar fi obligatoriu să se asigure neutralizarea culturilor inferioare de către cele superioare. Regăsim aici discursul clasic al extremei dreapta, uneori disimulat în concepte democrato-pacifiste.

În al doilea rînd, avem de-a face cu suveraniştii. Aceştia cred că democraţia nu poate exista decît în cadru naţional, acolo unde a fost creată. Securitatea democratică decurge exclusiv din relaţiile internaţionale ale statelor cu o democraţie internă consolidată, iar libertatea democratică se bazează pe principiul egalităţii suverane dintre state. În consecinţă, orice încercare de a construi o democraţie transnaţională europeană înlocuind metoda interguvernamentală de armonizare a intereselor naţionale şi cooperare, cu metoda gestiunii comunitare a intereselor şi resurselor strategice, ar conduce spre limitarea suveranităţii, subminarea egalităţii statelor şi slăbirea democraţiei reale. O democraţie europeană ar fi iluzorie în condiţiile lipsei unui popor european, ale diversităţii culturale şi inegalităţii educaţionale caracterizînd marele grup al cetăţenilor europeni. Suveraniştii refuză să observe că proiectul statului-naţiune şi-a epuizat potenţialul securitar şi că, în căutarea securităţii pierdute, se impune "inventarea" naţiunii cosmopolite, bază a unei organizări politice apte să facă faţă sfidărilor globalizării.

În al treilea rînd, opoziţia faţă de integrarea europeană vine de la regionalişti. Aceştia admit că etapa naţională a istoriei şi-a atins limitele, dar văd progresul prin fărîmiţare, iar nu prin integrare. Globalizării ar trebui să i se răspundă prin "glocalizare", respectiv prin transferul puterii politice către comunităţile locale relativ mici şi civic coerente. Adevărul este, însă, că gestiunea ameninţărilor şi oportunităţilor globale nu se poate realiza cu mijloace locale, chiar dacă pentru a asigura stabilitatea echilibrelor globale este cu siguranţă nevoie ca puterea exercitată în comun la nivel european să fie contrabalansată prin devoluţia puterii naţionale către nivelul regional. Asta nu înseamnă regionalizarea Europei, ci europenizarea regiunilor.

În al patrulea rînd, antieuropenismul se manifestă în rîndurile antimondialiştilor. Pentru ei integrarea europeană este o formă particulară a globalizării, iar globalizarea înseamnă deposedarea poporului de putere şi lăsarea lui fără protecţie în favoarea unei oculte supra-statale, a unei oligarhii transfrontaliere. În realitate, Europa politică este tocmai încercarea de a socializa această oligarhie şi a-i face transparente mişcările, de a civiliza acţiunea capitalului global, de a conferi securitate individuală şi socială, naţională şi internaţională făcînd ca globalizarea să funcţioneze în folosul tuturor.

Mobilizarea popoarelor în combaterea unor atari tendinţe, în ultimă instanţă opuse intereselor lor existenţiale, nu se face prin tratate. Este nevoie de un Manifest politic simplu, care în cîteva pagini să fixeze principiile fundamentale constitutive ale UE şi care să fie aprobat printr-un referendum european, nu prin referendumuri naţionale. Astfel, elitele politice naţionale vor primi puterile constituţionale spre a se angaja, avînd şi cadrul în care să convină tratatele europene necesare, ratificabile pe cale parlamentară. Se va reface astfel legătura de încredere între elite şi popor, pavîndu-se calea spre o UE care să fie cu adevărat uniune de state şi uniune de cetăţeni.