x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Impresii din Macedonia

Impresii din Macedonia

de Matei Vişniec    |    03 Oct 2010   •   00:00
Impresii din Macedonia
Sursa foto: Mihaela Marin/

Imaginaţi-vă că ajungeţi pentru prima dată într-o ţară, iar de la aeroport vă ia un prieten şi vă duce direct la teatru. Iar primii oameni pe care îi vedeţi în ţara respectivă sunt spectatorii care vor asista la un eveniment cultural. Ei bine, vă asigur că impresia dumneavoastră va fi excelentă. Vă veţi spune: ce oameni frumoşi are ţara aceasta, ce feţe senine şi relaxate, ce femei elegante, ce bărbaţi galanţi, câtă speranţă în toate aceste fiinţe, câtă normalitate reconfortantă. Când începi să cunoşti oamenii dintr-o ţară străină prin eşantionul celor care se duc să vadă un spectacol de teatru sau de operă, brusc îţi doreşti ca timpul să se oprească. Ştii că eşti oarecum ca într-un vis, că nu toţi oamenii sunt chiar aşa în realitate, dar îţi face plăcere să visezi.

Experienţa pe care o evoc este reală, am trăit-o personal fiind invitat la un Festival de teatru la Skopie, în Macedonia. De la aeroport până la hotel n-am apucat să văd mare lucru, decât să descopăr cu plăcere că şoseaua nu era chiar aşa de aglomerată ca în alte capitale, unde, de obicei, drumul de la aeroport în centru este un coşmar. Macedonia este însă o ţară mică, două milioane de locuitori, şi respiră altfel, mai puţin grăbit. După ce mi-am lăsat valiza la hotel, pe drum spre clădirea Operei, unde urma să asist la un spectacol, am mai avut timp să constat că la Skopie circulaţia este mai puţin isterică decât în alte capitale din Balcani şi din estul Europei, ceea ce, pentru categoria prime impresii, este extrem de plăcut.

Cum spuneam, însă, marea emoţie am resimţit-o în holul Operei de la Skopie unde... priveam cum vin oamenii la teatru şi îmi spuneam ce frumoşi sunt macedonenii. Sigur, a doua zi aveam să descopăr viaţa reală la Skopie, să mă plimb prin bazar şi prin cartierul istoric, să intru în restaurante şi în magazine, şi să văd deci feţe dintre cele mai diferite, fără sclipirea celor care intrau, cu o seară înainte, în incinta Operei ca într-un spaţiu magic. Şi, totuşi, după două zile de stat la Skopie am mai avut o revelaţie. Cum nu pot să nu compar mereu ceea ce văd în străinătate cu ceea ce se întâmplă în România, mi-am dat seama că macedonenii, faţă de români, sunt mai optimişti. Sau, mai bine zis, sunt încă optimişti, şi aceasta din simplul motiv că nu ai intrat încă în Uniunea Europeană. Ciudate sunt raporturile noastre cu visul, cu utopia.

Mai toate ţările din Balcani şi din Europa de răsărit până să intre în Uniunea Europeană au afişat un fel de tonus pozitiv. Integrarea europeană a fost un mare vis, o ambiţie colectivă, capabilă să mobilizeze mulţimile, să le facă se privească în aceeaşi direcţie. Parcă şi oamenii politici au fost mai puţin odioşi înainte decât după. A existat, da, un optimism est-eu­ropean înainte de integrare, care între timp s-a eva­porat. Deşi Europa unită este o imensă realizare istorică, ţările intrate recent în Uniunea, printre ele şi România, şi-au pierdut de fapt, o dată cu integrarea, ultimul vis colectiv, s-au delăsat din punctul de vedere al speranţei.

Ceea ce nu s-a întâmplat la Skopie, unde oraşul, în ciuda dificultăţilor de tot felul, se pregăteşte într-un fel de viitor, îşi construieşte edificii noi şi se împrospătează pentru marea întâlnire cu Europa. Să fie oare împlinirea visurilor colective, baza viitoarelor dezastre? Ce-i face pe unii să-şi dorească democraţia şi să-şi bată apoi joc de ea? Ce-i face pe unii să-şi dorească să fie recunoscuţi ca europeni şi apoi să considere că sursa tutuor relelor este Europa?

Să revin însă la oraşul Skopje, care m-a impresio­nat şi prin atmosfera plăcută din oraşul vechi: numeroase străzi pietonale, magazine şi restaurante, indicaţii pentru turişti. Şi iarăşi m-am gândit edilii delăsători de la Bucureşti care nu reuşesc de 20 de ani şi mai bine, să construiască un spaţiu coerent şi agreabil în inima Capitalei, acolo unde se află Curtea Veche şi Hanul lui Manuc. Pentru un oraş desfigurat de arhitectura comunistă şi de un cutremur teribil (cel din 1963 când a fost distrus aproape în întregime), Skopie a renăscut cu o încredere în viaţă care merită tot respectul. În plin centru am putut vedea şi un soclu, un soclu pregătit pentru o gigantică statuie a lui Alexandru Macedon. Nu ştiu când va fi instalată statuia, dar mie personal mi-a plăcut ideea de soclu fără statuie, ca o deschidere spre viitor. Şi în general îmi plac mai mult proiectele de viitor decât proiectele de trecut.

×
Subiecte în articol: cronica tulburătoare