Imprumuturile externe: bune pentru creditori, nu pentru debitori

"Daca ar exista un program extrem de concret de dezvoltare, apelul la credite externe ar putea avea un sens. Dupa cate stim, un asemenea program nu exista si nici nu are vreo sansa de a fi aplicat daca il va formula cineva."

Pornind de la faptul ca in ce priveste indatorarea externa Romania se inscrie cu prisosinta in parametrii pretinsi de Uniunea Europeana (nivelul indatorarii situandu-se la circa 30% echivalent PIB fata de 60% echivalent PIB cota maxim admisa), presedintele Basescu a recomandat cu prilejul analizei stadiului de pregatire a Romaniei pentru aderarea la UE sa se foloseasca din plin rezerva de indatorare existenta pentru a se face si mai substantial necesarul decolaj spre dezvoltare al Romaniei, urmand ca imprumuturi externe de circa 30 de miliarde de euro sa se adauge finantarii europene de o amploare similara acordata Romaniei.

Problemele puse de recurgerea la credite externe sunt multe si complicate. Inainte de toate ar trebui poate mentionat ca si la nivelul relativ rezonabil la care se poate acum imprumuta Romania pe plan international, cheltuielile cu dobanzile totusi dubleaza la rambursare sumele imprumutate in 8-9 ani. De altfel, din cauza avatarurilor pe care le implica si costurilor pe care le presupune, contributia creditarii externe in promovarea dezvoltarii este extrem de contestata pe plan international. Imprumuturile externe sunt foarte bune pentru creditori, dar nu neaparat si pentru debitori.

Dincolo insa de acest fapt, exista in cazul Romaniei o problema foarte prozaica! Nu exista nici o certitudine - ba, este unul dintre marile semne de intrebare ale apartenentei la UE - daca Romania va fi in stare sa cheltuiasca fondurile nerambursabile la care ii deschide acces UE. A adauga pur si simplu alte fonduri celor a caror folosire este si asa problematica ar complica in mod evident lucrurile, putand face mai degraba rau decat bine. Cu atat mai mult cu cat fondurile adaugate ar fi luate pe credit, ceea ce ar insemna o povara cu atat mai costisitoare cu cat ar fi inutila!

Daca ar exista un program extrem de concret de dezvoltare, apelul la credite externe ar putea avea un sens. Dupa cate stim, un asemenea program nu exista si nici nu are vreo sansa de a fi aplicat, daca eventual il va formula cineva, in masura in care sectorul privat isi concepe si ii desfasoara propriile programe, iar statul roman, dupa ce a cedat catre state sau firme private straine controlul intregii axe majore a economiei, nu mai dispune de fapt de parghii pentru a desfasura strategii de dezvoltare.

Daca firmele private vor recurge la credite externe, ramane de vazut. Acestea nu pot fi nici oprite, nici obligate sa se indatoreze in strainatate. Deci, daca firmele private vor fi cele care vor folosi capacitatea inca existenta a tarii de indatorare externa, asta va fi situatia, indiferent daca autoritatilor le va placea sau nu acest lucru si indiferent daca exista sau nu un program de folosire a rezervei de indatorare externa a Romaniei. A forta insa folosirea rezervei de indatorare de catre stat, in ciuda lipsei de parghii ale acestuia pentru a mai derula strategii, precum si in ciuda absentei capacitatii institutionale de a cheltui si mai ales de a cheltui judicios banul public, ar fi pur si simplu distrugator. Fondurile externe imprumutate ar risca sa se duca pe apa sambetei, urmand sa umple niscai buzunare private ale unor clienti politici, fara ca tara si populatia sa se aleaga de fapt cu ceva, desi acestea vor plati rambursarea creditelor si dobanzilor aferente. Acelasi lucru s-ar intampla si daca statul ar facilita sau ar indemna firme private sa apeleze la credite externe prin acordarea de garantii guvernamentale. Un caz clasic in care unii se infrupta si altii platesc!