In urmă cu cinci ani

Florian Florescu, originar din Roşiorii Teleormanului, era un altfel de procuror. Nu suporta servilismul patruped şi căpăstrul politic. Ii lipsea şi "fermitatea" aceea făţişă şi exemplară, exersată tembel, cu morgă de ciocli, de politrucii vremii. Indivizi de care, din nefericire, procuratura republicii socialiste era inţesată programatic. Nesocotea prin felurite şiretlicuri indicaţiile partidului şi amăna pănă la uitare să ia măsurile drastice cerute de demagogii roşii.

...intr-un bezmetic şi vifornic douăzecişiunu decembrie, s-a stins cel sortit să-mi fie şi şef, şi prieten, şi confident la Procuratura din Turnu Măgurele. De atunci il visez adesea şi mă găndesc la el cu dor mereu dospit. Cu moartea lui, viaţa mea s-a impuţinat, s-a urăţit şi ciumpăvit. Mi-a lăsat doar mie povara amintirilor devălmaşe, azi neverosimile şi tămăduitoare. Şi măcar de le-aşÂ mărturisi cuiva, insă oamenii sunt grăbiţi cu ale lor şi n-au timp de pierdut. Pe cine să intereseze poveştile altora, in afara celor care le-au trăit ? Alt adevăr nu există.


Florian Florescu, originar din Roşiorii Teleormanului, era un altfel de procuror. Nu suporta servilismul patruped şi căpăstrul politic. Ii lipsea şi "fermitatea" aceea făţişă şi exemplară, exersată tembel, cu morgă de ciocli, de politrucii vremii. Indivizi de care, din nefericire, procuratura republicii socialiste era inţesată programatic. Nesocotea prin felurite şiretlicuri indicaţiile partidului şi amăna pănă la uitare să ia măsurile drastice cerute de demagogii roşii. Nu era vreun disident, cum se inchipuie atăţia zilieri ai imposturii postdecembriste, dar avea un simţ al măsurii care l-a scos din situaţii primejdioase. Adulmeca pericolul, şi rădăcinile ţărăneşti l-au ferit să alunece in exces. Un ins născut să fie liber, intr-o perioadă in care libertatea avea altă dimensiune. Şi de aceea o preţuiam altcumva decăt acum, cănd am demitizat-o şi profanat-o obscen. Â


Ca să inşele vigilenţa organelor de partid, folosea pretextul "acţiunilor in verificare pe teren", in mănoasa şi misterioasa Cămpie a Dunării. Iubea cu sensibilitate lirică intinsoarea lisă şi codrii ei melancolici de salcie şi stejar. Colindam aproape zilnic satele din imprejurimi şi, spre prănz, "şefuă" poruncea şoferului să ne ducă la vreun canton vănătoresc sau silvic. In mijlocul pădurii, cobora şi stătea nemişcat indelung, hipnotizat parcă. Privea cu ochii umeziţi de tulburare sacralitatea dimprejur şi scăpa versuri din Esenin. Ciulea urechile la orice sunet ce despica liniştea basmică şi ghicea neşovăielnic sălbăticiunea care l-a slobozit. Trăgea adănc, să se sature, aerul curat şi ofta prelung. "Cănd o fi să mor, aici să mă inmormăntaţi!", se tănguia senin şi arăta un pălc de salcămi cu ciorchinele de flori răsfirate de palele uşoare de vănt. Nu de puţine ori ne-am petrecut nopţile pe buza Dunării, in tovărăşia pescarilor risipiţi pe apă, să arunce setcile. Ne intindeam pe iarbă şi cătam moleşiţi la cer. "Domă Nazat, cerul ăsta cu stele e cea mai miraculoasă creaţie dumnezeiască", il auzeam in tihna enigmatică şi necuprinsă a luncii. Imi desluşise lesne aplecarea spre fragilitatea indoielii şi mă răsfăţa ca nimeni altcineva. Sporovăiam ceasuri intregi despre ultimele cărţi citite şi ne fura somnul acolo, departe de oraşul adormit. Alteori, işi lua vioara şi cănta romanţe, cu o voce caldă şi tremurăndă, invăluindu-ne in veşnicia emoţiei. Şi-l ascultam cu toţii vrăjiţi, fericiţi că-i suntem comeseni. Povestea cu har neintrecut snoave trăite de el sau doar culese de pe unde il purtaseră paşii şi ne amăgea efemeritatea. Dar niciodată n-o făcea inainte de a ne găti bunătăţi al căror gust nu l-am mai regăsit vreodată. Ne repezeam hulpavi la masă, iar el ne urmărea ca un părinte grijuliu, atent să fie totul in bună rănduială. După ce ne potoleam foamea, incepea să mănănce şi să se desfate cu şpriţ roşu, invărtoşat de sifonul păstrat la gheaţă. Se mănca pantagruelic şi se bea năprasnic (dar cu blăndeţe!) şi habar n-aveam că alături de noi se construia socialismul multilateral dezvoltat. Reuşiserăm să ne enclavizăm in societatea ce accepta arar abateri de la regulile eticii şi echităţii socialiste. Reguli care nu răzbăteau şi-n insuliţa ce ne adăpostea refuzul. Fără televizor, fără radio sau telefon, aşa am trăit pănă prin 1990 şi zău dacă-mi pare rău!     Â


Florian Florescu mi-a oferit poate anii ăi mai frumoşi, mai neinnouraţi şi bogaţi in bucuria simplităţii, deşi firile noastre erau, la suprafaţă, incompatibile. Dintr-o astfel de nepotrivire s-a născut o prietenie intensă şi miezoasă, frăntă de-o moarte prematură şi nedreaptă. Şi, din iubirea imensă pe care i-o port in veci, m-am pomenit scriind găndurile acestea. Dar şi din dorinţa evadării din prezentul clădit pe mize şi pragmatism. Un prezent ce-şi permite arar răgazul prieteniei, al camaraderiei oneste.