În vârtej

Mai era mult până să apară moda puţurilor americane. Existau pe atunci doar câteva fântâni în tot satul. Puteai să mergi şi o jumătate de kilometru ca să îţi umpli vedrele cu apă. Atâta avea şi ea de mers, dar îndărăt, spre casă, căci găleţile erau pline, le cumpănise pe  cobiliţă şi pornise în mare grabă pe marginea drumului. Era aproape tânără şi aproape frumoasă. Primăvara urca la fel de grăbită ca femeia spre vară. Nici o urmă de nor pe cer. Nici o zbatere de frunză în aer. N-a putut nimeni să spună de unde s-a ivit vârtejul. Dacă din pământ, înălţându-se spre cer. Sau dacă din cer, avântându-se spre pământ. Ea a auzit doar un şuierat puternic în preajmă, după care a simţit cum cineva o prinde de subţiori şi-o ridică de la pământ. Era, din câte şi-a dat seama, cineva cu o forţă neomenească, pentru că o smulsese ca pe un fulg de jos şi o tot sălta, o împingea cu mare uşurinţă către cer şi nu dădea nici un semn c-o să se oprească. Prima ei grijă a fost să nu-i cadă găleţile de pe cobiliţă. Apoi să nu i se verse apa din găleţi. La ce se întâmpla cu ea nu s-a gândit nici o clipă. Doar că nu izbutea să priceapă cine o luase aşa, pe neaşteptate, în braţe, şi-o purta la o înălţime atât de mare pe sus.

S-a lămurit abia la urmă de tot cine. O ridicase vârtejul de pe pământ şi-o ducea, de colo până colo, prin aer. Ar fi trebuit să se simtă ameţită, dar nu se simţea. Ar fi trebuit să-i fie frică, dar nu-i era. Numai să nu-i cadă cobiliţa de pe umeri, altminteri...

Ete, aerul e la fel de tare ca pământul! Şi norii sunt la fel de verzi ca iarba şi ca pomii!

Era linişte. Vâjâitul de mai devreme se potolise. A făcut un pas, apoi încă unul. Umbla mai abitir ca păsările prin văzduh. Dar ce căuta biserica din satul lor acolo? Când s-a uitat mai atent, a văzut că nu se mai afla în văzduh, ci pe pământ. Vârtejul o aduse înapoi, lăsând-o cu cobiliţa pe umeri în curtea bisericii. Nu numai că nu cursese nici o picătură din vedre, dar apa nici măcar nu se tulburase.  Nu acelaşi lucru s-a spus despre mintea femeii după ce aceasta a povestit ce i se întâmplase. Oamenii au zărit-o venind cu găleţile pline dinspre biserică, deşi ştiau cu toţii că nu se afla în direcţia aceea nici o fântână. Dar n-a crezut-o nimeni. Ea povestea întruna despre vârtej. Zicea că abia aştepta să vină s-o plimbe iarăşi pe sus. A îmbătrânit tot povestind. Şi asta s-a petrecut în numai câteva zile. Voia să fugă de acasă spunând că are întâlnire cu vârtejul. Bărbatul a legat-o cu lanţul la ţăruş în mijlocul curţii. Îi punea un castron cu apă să nu moară de sete şi un glod de sare ca să aibă după ce bea apă.

Îl tot ruga s-o dezlege. Ea zicea că timpul petrecut în vârtej fusese timpul cel mai fericit al vieţii sale. Se simţise liberă atunci când zburase. Şi mai zicea că fusese prima şi ultima oară când se simţise iubită. Dar n-o mai asculta nimeni. Deşi femeia nu minţea. Dumnezeu se întâmplase să privească exact atunci dinăuntru bisericii pe fereastră afară. Şi era dispus să spună tot ce văzuse. Însă nu-i trecuse nimănui prin minte să meargă să-l întrebe.