Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
”Iubirea de sine este începutul unei povești de iubire care va dura o viață”, spunea Oscar Wilde. Asta-i o iubire ”lungă” cat ți-e viața și atat de mare pe cat singur o faci. E o iubire frumoasă pentru că-i imprimi propria ta frumusețe interioară, or se poate să arate...desfrunzită, ștearsă și chiar absentă, nu pentru că ai vrea să fie așa, tu, omul din tine n-ar vrea asta, ci pentru că nu știi că-n fiecare clipă, prin tot ce ești și prin tot ce faci, ”te iubești pe tine”. Dacă te urăști pe tine, te iubești pe tine. Dacă urăști pe cineva, te iubești pe tine cu ura aceea. Trăim cumva ”reflexiv”, suntem la fel ca verbele...Cine va spune ”mă gandesc la tine” și, exact în clipa în care vorbește, afirmă răspicat și clar, prin însăși virtutea limbii, ”mă gandesc pe mine cand mă gandesc la tine”. E aici expresia reală și binecuvantată a iubirii de sine, e în gandul nostru la celălalt, oricine și oricare ar fi el, expresia precisă, clară și corectă a puterii de a iubi. Nu-i nici o diferență între iubirea de sine și iubirea de altul; aceasta-i legea spirituală tainică, acea lege căreia Isus i-a pus o linie groasă dedesubt atunci cand a spus; cele mai mari dintre prounci sunt primele două; să-l iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. În acestea două stă Legea creației, în ele ne e ascunsă și dezvăluită, în același timp, întreaga existență.
In experiența vieții, iubirea e reflexivă întotdeauna, iar mintea noastră o transformă în fiecare clipă, îi schimbă chipul în fiecare clipă. Mintea e ca un păpușar, care nu știe că-i păpușar, își contemplă propriile-i creații în sine și-n lume, în ființele ce par să apară precum personajele din alt tăram, din afară, se supără pe ele, le urăște, le detestă, le ignoră, le respinge și uneori le iubește, le vede frumoase și interesante. În vremea asta, păpușarul se iubește pe sine în propriile personaje, dar – în marea sa inocență – le crede independente, abstracte, le vede ca avand existență personală. De aici se naște drama omului, de aici vine confuzia și neînțelegerea omenească, în acest loc se frange iubirea de sine; percepția că altul e ...altcineva decat tine însuți încurajează mintea să-l deteste, să-l alunge, să-l transforme în sclav, în cerșetor, în urat, într-o creatură oarecare. Acest fel de a iubi devine...iubire de sine! Iată de ce iubirea de sine e poveste pentru o viață, dacă nu cumva ar fi poveste pentru mii de vieți. Căci mintea noastră percepe personajele din oglinda lumii ca fiind separate, exterioare nouă și le iubește...bolnăvicios tocmai pentru că nu le-a asimilat și pentru că, îmbrăcand haina materiei, mintea și-a uitat...originile și-și neagă doar din neștiință, din inocență, sentimentul unității. E la fel ca un dramaturg, care crede că personajele create de el însuși îi invadează viața, îi populează realitatea și numai pentru că și-a uitat....starea de cretator.
Vindecarea de această dureroasă lipsă de iubire de sine presupune să pășim conștient și prin proprie alegere către noi înșine, acceptand că noi suntem oricare altul, oricine altcineva, mic, mare, frumos, urat, savant sau măturător pe stradă. Suntem celălalt și ceea ce facem în relația cu el...devine ”iubire” de sine. Asta nu-i doar teorie; practica produce demonstrația. Pentru că am menținut cunoașterea despre iubirea de sine doar la nivelul teoriei, și am făcut asta mii de ani, încă privim în oglindă spre noi înșine ca și cum i-am vedea pe alții. Încă detestăm maimuțele, deși am avut ideea să le creăm! Încă mai sperăm că cel ce nu ne iubește este ...altul, încă sperăm că chipul hidos al dușmanului e afară, în lume, încă ne jucăm de-a mulțimile, în vreme ce ele sunt doar reflexii, a căror realitate ne sfidează prin existența lor în propriile trăiri, în emoții și în ganduri. În propria noastră poveste de iubire ne petrecem întreaga viață, cum spunea Wilde; e o poveste în care nu suntem vinovați nici noi înșine, nici alții, e o poveste în care ne-ntalnim cu iubirea, cu înălțimile, cu durerile, cu poezia, cu misterul, urațenia, deznădejdea și nădejdea din noi înșine. Iubiții și iubitele noastre doar ne reflectă, doar ne spun ce ne doare și ce ne face fecriciți, încă!
