Independenţa negândită a României

Un amplu reportaj despre România publicat recent şi scris de unul dintre cei mai respectaţi analişti americani, George Friedman ("Geopolitical Journey – România"), m-a trimis imediat la o temă veşnic sensibilă şi controversată: independenţa de stat a României. Autorul defineşte simplu şi clar acest concept: "O Românie liberă, responsabilă pentru viitorul ei şi capabilă să-l gestioneze". El mai observă că tragedia geopolitică a României este aceea că naţiunea română e împărţită de geografia ei, adică de lanţul munţilor Carpaţi, care a oprit, de-o parte şi de alta, expansiunile marilor imperii, la răscrucea cărora românii n-au avut mai niciodată linişte în propria lor ţară. Memoria trecutului îi apasă în continuare pe români ? constată acelaşi autor ? amintind şi de cea mai recentă. Spre exemplu când afirmă că "Nimic n-a funcţionat în România atât de bine ca Securitatea. România era un loc condus de Securitate". Convingerea mea este însă că amintirile vremurilor trecute nu pot fi mai mult decât umbre în realitatea de azi. Astăzi ne aflăm într-o lume care a ieşit din perioada post-Războiului Rece (în linii mari răstimpul dintre prăbuşirea comunismului şi marea expansiune a NATO şi UE). E o lume a sfârşitului unor mari iluzii, adică o lume substanţial diferită de ceea ce am sperat. O lume revenită la politici naţionale, o lume în care toate puterile importante urmăresc, în ultimă instanţă, propriile lor interese, ţinând cont de prietenii doar atunci când aceste interese nu sunt deranjate.

În aceste condiţii, nu puţini sunt cei care spun că a căuta independenţa e ca şi cum am vrea să folosim hamurile unui cal bătrân în epoca automobilului. Însă vechea ecuaţie a prăbuşirii românilor nu are deocamdată o altă soluţie: nu ne vor aduce străinii binele în locul nostru. Datoria aceasta e a noastră faţă de noi înşine. Se părea că integrarea euro-atlantică rezolvă fondul problemei de securitate naţională. Nici acum eu nu văd cum am putea realiza o poziţie mai stabilă în afara structurilor NATO şi UE. George Friedman crede însă că această poziţie e insuficientă căci "Europa e o putere slabă înconjurată de puteri mai tari" iar "NATO e o organizaţie care şi-a pierdut semnificaţia". Cum spunea unul dintre cei mai bogaţi oameni ai timpurilor moderne, Henry Ford, în 1915: "O putere nefolosită nu este o putere deloc". Este "mare diferenţa între documentele de planificare din perspectiva NATO sau NATO-UE şi abilitatea de a apăra o naţiune". Documentele acelea urmează, cum zicea cardinalul Newman pe la 1845, logica hârtiei.

Ce altă direcţie de poziţionare a României pe arena internaţională ar fi posibilă? Mai înainte de a-mi lua ? a câta oară ? duşul rece al realităţii româneşti, mă gândesc că independenţa în lumea de azi, pentru o ţară ca a noastră, se poate obţine ca o ţesătură de interdependenţe construite inteligent, cu rezultatul simplu ca românii să poată avea sentimentul de a fi, mai des decât mai rar, proprii stăpâni în viaţa lor. Căci independenţa e ca un paşaport pentru un viitor în care, mai des decât mai rar, te priveşti în siguranţă.

Deocamdată doar ne legănăm în iluzia semnificaţiei independenţei. Căci independenţa reală ar trebui să se materializeze în necesităţile de bază: libertate personală, şcoală pentru toţi, protecţie medicală adecvată, loc de muncă.

Totodată nu putem realiza independenţa în situaţia actuală când România importă masiv din UE, spre exemplu din Germania, cu un grav sold negativ faţă de exporturile româneşti în aceeaşi direcţie, retezând şansele de existenţă sau de înfiinţare a industriilor româneşti.

Recentele declaraţii de supărare ale României pentru amânarea admiterii sale în spaţiul Schengen, chiar dacă ar fi principial corecte (dar nu poate fi corectă referirea la un veto românesc faţă de admiterea Croaţiei în UE), ar avea nevoie de un spate solid, adică cel puţin românii să creadă că au scăpat de corupţie şi de sărăcie. E necesar uneori să ne "cocoşim” când suntem evident nedreptăţiţi dar să ne fi făcut mai întâi temele de casă, bine şi la timp. Reformele statului din ultimii ani au fost ca nişte frânghii de nisip cu care încercam să tragem de prezent pentru a-l aduce în viitor. Revenind la problema corupţiei trebuie să notez observaţia surprinzătoare a lui George Friedman. El crede că impunerea regulilor UE în România a sufocat libertatea de iniţiativă în sfera afacerilor. Pentru a se menţine pe piaţă întreprinzătorii români sunt obligaţi să ocolească regulile. Un fel de evadare dintr-o închisoare a ameninţărilor legale, îmi vine mie în minte. Paradoxal deci, această formă de corupţie ar fi "singura strategie raţională".

Istoria e neiertătoare. O independenţă gândită poate garanta un viitor cumsecade. Una negândită sau inexistentă e ca o loterie fără câştigător sau cu unul care nu se prezintă să-şi ridice premiul.