Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Este sfarsitul civilizatiei", a exclamat un savant, care a constatat ca fusese furat "un bacil periculos" din laboratorul unei mari universitati din Marea Britanie. Bacilul periculos nu era altceva decat "bacilul adevarului", care producea o infectie pe cat de stranie, pe atat de interesanta; cei infectati nu mai puteau sa minta. Adevarul se spunea singur, spontan, fara menajamente, fara nici cea mai marunta urma de cenzura. "O, dar asta-i minunat, sa spuna toata lumea adevarul, asta da infectie", remarcase un alt savant, iar raspunsul celui ce testase, deja, "infectia" pe el insusi marturisese ca sotia sa avusese nevoie de cateva luni bune ca sa-l ierte pentru ce-i spusese cand era "infectat". In filmul "Lumile lui H.G Welles", unde personaj principal era chiar H.G. Welles, bacilul adevarului a fost furat din intamplare, din pura inconstienta de catre un tanar, care l-a revarsat in rezervoarele de apa ale Londrei. A doua zi, infectia a inceput sa-si arate efectele; femeile isi dadeau sotii afara din casa si invers. Venise momentul adevarului, asa ca nu era rar sa vezi cum sotia ii spunea sotului ca inghitise zeci de ani infatisarea lui jalnica, burta lui prea consistenta si sforaitul unduios, apoi ii arunca bagajele in strada. Era o atmosfera de sfarsit de lume pe strazile Londrei. Multimi de oameni navalisera la sectiile de politie pentru ca toti incalcasera legea pe undeva si asta trecuse neobservat. Cel mai mult mi-a placut cand un cetatean sarguincios n-a mai rabdat sa ajunga in fata politistilor depasiti de situatie si a strigat peste rand: "Domnul politist, sa stiti ca eu am mers anul trecut cu bicicleta cu becul stins"! Va dati seama ce incalcare a legii comisese omul? Probabil ca, daca am gresi cu totii atat de marunt si am merge doar cu becul stins la bicileta, lumea ar fi un rai... Bacilul impricinat avea si un efect curios asupra sentimentelor: ele se dezlantuiau in forma pura. Tocmai de aceea savantul care se temea de sfarsitul civilizatiei, terorizat de un superior, care-l ameninta continuu cu viitoare concediere, s-a trezit cu o declaratie de dragoste tocmai de la "calaul" sau. seful "savant" i-a marturisit incurcat, dar sub povara inconstienta a infectiei, ca avea pentru el un adanc sentiment de iubire.
In absenta cenzuriii Eului educat, obisnuit sa nu spuna tot ce gandeste, or sa spuna ceea ce pare acceptabil, ceea ce nu raneste si nu socheaza iremediabil, adevarul pur, fara invelisuri lucioase sau macar usor poleite, fara abtibilduri si fara nici o vaga umbra de politete, ar putea crea cu adevarat un haos, asa cum se intampla in "Lumile lui H.G. Welles". Filmul m-a determinat sa ma gandesc la "bacilul adevarului" ca la o metoda autoterapeutica. Ca la un examen frust si puternic al propriei constiinte, careia sa-i dam frau liber intr-o zi, in una in care – poate – ar fi indicat sa fim singuri acasa. In acea zi am putea, intr-o stare de relaxare, cu ochii deschisi, perfect constienti si in deplina libertate sa-i dam frau liber unei "stari infectioase", fara a fi infectati cu altceva decat cu dorinta sincera de a ne spune noua insine adevarul. Sa-i dam liber mintii, dar – mai ales – sa-i dam liber cenzurii, sa trecem de conceptele de adecvat sau inadecvat, de bine sau de rau si sa intelegem care ne sunt cu adevarat credintele, perceptiile, sentimentele, asteptarile. Ce ne lipseste si ce am vrea, ce vise ne inlantuie inimile in ascuns, ce credem cu adevarat despre oamenii apropiati noua, ce-i in adancul mintii si, inca, nu am exprimat? Exercitiul ar fi cu mult mai relevant daca l-am face scris si daca am nota ceea ce apare spontan pe scranul mintii, nu ceea ce gandim indelung. Am putea gasi in exercitiul adevarului inclinatii neasteptate, dorinte reprimate, poate chiar sentimente si resentimente nerecunoscute si neintelese. Ne-am putea gasi pe noi insine "altii", ne-am putea vedea partile intunecate, le-am putea aduce in lumina constientei si, poate tocmai prin constientizare, ne-am reintregi, ne-am accepta asa cum suntem si am intelege ca si ceilalti oameni, poate aceia pe care-i vedem cu lupa de serviciu a maniei, a urii, a resentimentelor justificate, sufera din pricina propriilor ascunzisuri launtrice. O infectie acceptata cu virusul adevarului, folosita cu noi insine si pentru noi, caci altfel riscam sa perturbam "limitele si granitele civilizatiei", ne-ar putea calauzi catre umbra noastra, ne-ar putea ajuta s-o cunoastem, s-o integram si sa intelegem ca ea nu-i altceva decat o consecinta fireasca a luminii, pe care – de asemenea – n-o mai vedem, preocupati fiind sa cenzuram lucrarea bulversanta a umbrei noastre.
Citește pe Antena3.ro
