Înghesuiala planetară

Nichita Stănescu. Parcă se zbenguia prin lume şi prin Univers. Îmi aduc aminte că l-am cunoscut la un cenaclu literar în liceul la care învăţam. Fiind nişte tocilari la "mate-fizică", unul dintre noi s-a pregătit cu întrebarea de acasă, pentru că ştiam că Nichita era pasionat de geometrie.

Ridică personajul două degete, i se dă cuvântul, se ridică în picioare, şi Nichita la fel, şi-l întreabă dacă o dreaptă tangentă la un cerc poate să atingă cercul exclusiv într-un singur punct. (Problemă filozofică altminteri) Poetul: ţinând cont de faptul că universul este curb, ce înţelegeţi dumneavoastră printr-o dreaptă?

Pe Marin Preda nu l-am cunoscut personal, însă mai târziu, am putut asculta povestiri spuse pe viu de cei care au trăit o vreme lungă alături de el. Şi de alte personaje-legendă din acelaşi anturaj. Aceeaşi senzaţie de oameni-păsări, care plutesc aparent haotic pe distanţe mici, dar care pot să parcurgă cu o precizie uluitoare întrega planetă.

Era o vreme când cărţile îmi înghesuiau spaţiul existenţial şi îi dădeau un fel de greutate rotundă prin care puteam să-l rostogolesc uşor oriunde prin lume. De exemplu, îmi aduc aminte că unul dintre biografii lui Goethe a pornit într-un nu ştiu care sat din Germania, unde Goethe, la bătrâneţe, se îndrăgostise de o fetişcană, frumuseţea incontestabilă a zonei.

În fine, dă de o băbuţă care fusese contemporană cu zâna şi care începe să-i povestească, da, venea un domn în vârstă cu o caleaşcă frumoasă şi îi făcea curte, biograful îi arată un portret al lui Goethe, ea îl recunoaşte, în fine, continuă povestirea şi spune că până la urmă fetişcana s-a măritat cu cel mai bogat băiat din zonă, îi arată castelul în care au trăit, în care au făcut nu ştiu câţi copii, care sunt toţi bine mersi, îi explică în detaliu biografului ce fac ăia şi unde locuiesc, şi conchide apoteotic: "De Goethe ăsta nu mai ştie nimeni, nimic".

Era o vreme când aveai un imens spaţiu de mişcare, când lumea era un teritoriu fascinant, al libertăţii, care îţi provoca spiritul la cele mai nebuneşti incursiuni. Blaga, Bacovia, un album de artă, jumătate color, jumătate alb-negru, te purta cu blândeţe, cu răbdare şi căldură în universul fascinant al lui Van Gogh. Nu mai departe de acum douăzeci de ani, lumea era un teritoriu în care puteai fugi, te puteai ascunde, care se cerea explorat, pentru că îţi oferea comori nebănuite.

Acum, nu. Deodată, peste noapte parcă planeta a devenit mică, seamănă mai degrabă cu o mandarină uscată şi mucegăită decât cu un corp ceresc. Ştim totul despre jungla amazoniană sau putem să aflăm imediat, prin câteva apăsări de butoane care ne vor introduce într-un spaţiu virtual, însă paradoxal, mai viu decât imediata proximitate. Cât despre cutare sau cutare personaj, ce să mai vorbim!

Este suficient să te intereseze. Atâta doar, că interesul nostru a început să fie din ce în ce mai limitat la un anturaj meschin, la un cerc restrâns de prieteni care nu îţi mai oferă tangenta aia a lui Nichita Stănescu, o dreaptă care străbate Universul. Am ajuns să trăim urât. Parcă pe zi ce trece, mai urât. Ne înghesuim pe o planetă pitică. Ne îmbrâncim unii cu alţii, ne călcăm pe picioare, ne obturăm reciproc spaţiul existenţial. Care nu mai este rotund şi greu, a devenit colţuros şi greu. Şi mic, la rândul lui. Există soluţiile individuale, de a te piti prin ungherele intimităţii.

La asta se reduce salvarea condiţiei umane. La a te ascunde de lume, tremurând cu gândul că ai putea fi descoperit. Telefoane mobile, internet, televiziune. O agresivitate infernală în urma căreia dintr-un om nu mai rămân decât nişte megapixeli. Ai văzut o scenă de viaţă şocantă? Filmeaz-o cu telefonul mobil şi dă-i drumul pe internet.

Ai privilegiul de a fi în faţa unui peisaj fabulos? Aceeaşi reţetă! Te frământă nişte gânduri? Împărtăşeşte-le necunoscuţilor pe blog. Adevăratele filme artistice rămân cele create înainte de era digitală. "Prin cenuşa imperiului" de Andrei Blaier. Doamne, câtă libertate de mişcare, câte posibilităţi de a evada dintr-un tren concentraţionar care străbate un imperiu! Câtă frumuseţe a naturii descoperi mergând pe jos! Câte miracole ale întâlnirilor între oameni! Şi câtă capacitate de premoniţie a zilelor pe care le trăim astăzi...