Integrare à la grec

Analiştii cu pretenţii au început să observe asemănările dintre Grecia şi România. Dar ce păcat că ele erau evidente de mult timp! În 2004 scriam în Jurnalul Naţional că, odată admisă România, "tzuica" va aminti UE damful de uzo, nu aroma de whisky. Vă propun să revedem acel editorial intitulat: Integrare à la grec.

În UE, compusă din 15 membri, Grecia şi Portugalia îşi pasau de la una la alta "lanterna roşie". Într-o Uniune extinsă la 27 de state nu va mai exista această problemă. România va fi, cu siguranţă, ultima...

Dar, pe când grecii credeau că integrarea est-europenilor îi va scăpa de complexul închizătorului de pluton, oficialii de la Bruxelles au decis că Atena trebuie să răspundă în faţa Curţii de Justiţie Europene. Acuzaţia: furnizarea de date false privind deficitul bugetar în perioada 1997-2003. Oare, dacă Grecia nu mai îndeplineşte criteriile cerute de apartenenţa la zona euro, n-ar trebui exclusă? Ar trebui, dar nu va fi - criteriile politice vor prima în faţa celor economice.

Peste câţiva ani, când legile economiei se vor răzbuna pe progresele strict statistice, şi România se va găsi în aceeaşi situaţie. Dacă lângă deficitul nostru fiscal se adaugă datoriile neplătite la buget, realitatea e chiar mai grosolan falsificată decât la greci. Şi la noi rezultatele coincid cu obiectivele, dar nici la noi nu transpar mijloacele.

Altceva ne leagă de greci: comportamentul clasei politice. Atunci când conducătorii au văzut că, din lupta cu Vestul, întreprinzătorii autohtoni ies mereu pe locul al doilea, nu s-au gândit să-i constrângă să-şi managerizeze afacerile cum se cuvine. Dimpotrivă, au continuat să dea satisfacţie grupurilor de interese, ridicând concurenţa neloială la rangul de politică de stat. Salariile la negru, subvenţiile mascate, în general, capitalizarea cu ajutor de la stat a companiilor constituie tentative de a recupera decalajele tehnologice, fără să se renunţe la obiceiul pământului balcanic. Mai are sens să ne întrebăm de ce se codesc investitorii străini să vină, iar oamenii pleacă să lucreze în străinătate?

Ceea ce se ştie sigur este că inflaţia, dobânzile, deficitul bugetar n-au fost inventate pentru ca Grecia şi România să le arate raportorilor cum se pot măslui. Ei sunt indicatori de performanţă. Şi, pe când parametrii macroeconomici arătau la statistică o sănătate de invidiat, Produsul Intern Brut era redistribuit în procente din ce în ce mai reduse pentru salarii şi din ce în ce mai mari pentru profituri. Iar, mai departe, cei care fac împărţeala, în Grecia ca şi în România, îşi apără agoniseala investind în imobile.

În felul acesta, banii lor sunt feriţi de derapajele viitoare, chit că blocarea capitalurilor în case şi terenuri nu mai adaugă valoare avuţiei naţionale. Nici o problemă pentru ei. Dacă banii respectivilor nu mai contribuie la creşterea economică, aceasta se extrage cu mai multă putere din nivelul de trai. Iar dacă după o astfel de creştere vine invariabil recesiunea, tot nu-i nimic, fiindcă la scadenţă nu ei plătesc pentru restabilirea echilibrului economic, ci restul populaţiei.

Mergând pe calea întortocheată a neamului lui Ulise, viitorul ne poate rezerva salarii mai mari, dar, după sumedenia de taxe implicite şi explicite care se vor plăti, oamenii vor vedea că nu rămân cu mare lucru în plus. Statul va avea nevoie să-şi capitalizeze neîncetat clientela. Inflaţia se va apropia, cu siguranţă, de limitele impuse de UE, dar populaţia va continua să se întrebe de ce majoritatea preţurilor sunt duble faţă de medie. Cum altfel să se obţină o creştere economică de 5,5%, când inflaţia va fi de numai 3%?!

Economia e dirijată politic la Bucureşti, ca şi la Atena. Abia când partidele se vor separa de afaceri, ca la Dublin, ne va folosi şi nouă la ceva mult-aşteptata integrare.