Întrebarea existenței; ” ce vrei tu?”

Existența are pentru fiecare ființă, cât de măruntă ar părea ea, orice statut social ar avea, o singură și continuă întrebare; ” ce vrei tu”? Existența ne întreabă mereu și mereu ce anume vrem, dar noi nu putem înțelege, nu putem vedea, nu avem vigilența conștiinței treze pentru a ne defini dorințele, așteptările și, mai ales, pentru a înțelege libertatea fantastică ce ne este dăruită prin însăși condiția noastră de oameni. Întrebarea divină ”ce vrei tu?”, întrebarea esențială a existenței pare mai degrabă o utopie în ochii celui ce se simte permanent constrâns de lumea înconjurătoare, de dorințele celorlalți, de așteptări, de emoții proprii sau de cine știe ce alte forțe nevăzute. Am spus ”pare o utopie” tocmai pentru că utopia e ascunsă doar în înțelegerea sau în neânțelegerea noastră, nu în întrebarea existenței, ceea ce face ca singura noastră problemă reală să fie ”răspunsul” distrosionat pe care noi înșine îl dăm. Răspunsul nostru e problema, de aici ne parvin neânțelegerile, constrângerile, suferințele, deziluziile, neâmplinirile, furia, invidia, gelozia și tot ce înseamnă negativitate omenească. Răspundem greșit la întrebarea existenței ” ce vrei tu?” și facem aceasta pentru că nu spunem atât ce vrem noi pentru noi, cu noi înșine, despre noi, cât spunem...ce vrem să facă alții, cum vrem să fie, se comporte etc. Dacă întrebi o persoană îndrăgostită ”ce dorești în relația ta”, răspunsul se va referi la celălalt; ”Vreau să mă iubească x”! Iar existența insistă; ”Tu spui acum ce vrei să facă altul în legătură cu tine, tu vezi ce vrei să simtă altul, cum vrei să simtă el, ce vrei tu să trăiască el, dar eu te întreb ce vrei tu?”

Ce vrei tu, nu ce vrei pentru alții, nu ce vrei să facă alții, ce vrei să fii tu, ce vrei să faci tu, cine vrei să fii tu? Dacă tu vrei iubire și pretinzi că vrei să te iubească cineva anume, atunci răspunzi greșit la întrebarea existenței, pentru că nu spui ce vrei tu să simți, ci spui doar ce vrei să simtă altul. Iar altul vrea pentru el ceva, el are dreptul să aleagă ce anume simte, ce vrea să facă, ce vrea să fie. Această interferență inconștientă pe care o practicăm continuu, fără să-i înțelegem deloc implicațiile, fără să ne dăm seama că-i sursa răului și a suferinței interioare, precum și sursa răului pe care-l vedem tropăind mereu prin lume, e o încălcare a liberului arbitru, pe care Dumnezeu n-o face niciodată. Noi, însă, Egoul nostru, se așează ca praful, ca noaptea peste conștiența omenească și o duce în confuzie, în neânțelegere, în tendința de a controla și-n iluzia deșănțată, care ne amăgește, arătându-ne că suntem mai presus de creatorul nostru de vreme ce avem drepturi asupra simțirii și alegerii altor oameni. Pentru ca rațiunea umană să se așeze în matca ei firească și pentru ca afectivitatea, dimensiunea esențială a sufletului omenesc, să rămână o prezență autentică a ființei, avem nevoie să înțelegem că nu putem să păcălim legea spirituală, răspunzând la întrebarea ” ce vrei tu” atât de irațional. Ca și cum am merge la restaurant, chelnerul ne-ar întreba ” ce vreți să mâncați” și noi am spune ”vreau să mănânce amicul meu paste cu brânză”! Așadar, dacă vrem iubire, atunci avem nevoie să conștientizăm că vrem să iubim noi, vrem să ne simțim în siguranță noi, vrem să facem un lucru sau altul noi, iar ceea ce vrem trebuie asumat și practicat sistematic. Cel ce va răspunde din lume dorinței noastre va fi întotdeauna cineva care știe ce vrea. Cineva care cunoaște puterea liberului arbitru și își asumă consecințele oricărei alegeri, a răspunsului pe care singur l-a dat la întrebarea simplă, dar mereu prezentă a existenței; ”Ce vrei tu”? Dar ce vrei tu să fie doar ce vrei tu!