Istoria la purtător

Încet, încet ori mai bine zis repede, tot mai repede, lucruri care interesau pe toată lumea, în urmă cu cincisprezece ani, iar în urmă cu zece ani încă mai interesau, acum nu mai merită să fie evocate, discutate, scrise.

Cel mai bine se vede asta în carnetele cu subiectele mele vechi, de atunci. Însemnam subiectele de articole din carnete cu plus, sau cu un plus şi semnul exclamării pe acelea care puteau fi citite şi înţelese "la zi" de mai multe generaţii. Generaţiile mature ori s-au subţiat, ori şi-au primenit substanţial preocupările.

Amintirile cu securişti, cu cenzori, cu politruci, cu funcţionari comunişti mai pot preocupa doar persoanele obsedate de trecut, care n-au reuşit să iasă din criza biografică sau care sunt atât de nerealizate în prezent, încât se motivează doar din trecut. Istoria învăţată în şcoală, în urmă cu jumătate de secol, era una a unui timp lungit, istoria în care trăim azi e grăbită, dă paginile foarte repede.

Istoria de odinioară li se întâmpla tuturor şi altora, istoria contemporană ni se întâmplă nouă, fiecăruia în parte. Aici e schimbarea cea mare, la individualizarea istoriei. Când mă încumet să povestesc oameni şi situaţii de dinainte de 1989, simt că oamenii şi situaţiile de odinioară devin tot mai mult o istorie a mea şi că altora e foarte probabil să nu le mai spună nimic povestirea, fiindcă luptă să salveze ce mai poate fi salvat din istoria lor.

n Un avocat cunoscut îmi oferă, în cuprinsul unui taifas cu voce mocnită, ca pentru un transfer de secrete, câteva presupuneri politice explozive. Eu îl cred, fiindcă e posibil să fie mai bine informat ca mine, mai apropiat de miezul unor tranzacţii între partide. Şi mai ales pentru că - mă asigură el - profesia nu-i mai îngăduie să se înşele. În zilele următoare însă, toate profeţiile sale se dovedesc greşite.

Dar eu încă mai aştept să aibă dreptate, deoarece îmi vine greu să-mi imaginez că, de fapt, profesia de avocat fiind una a minciunii, a răstălmăcirilor, omul delirează. Avocatul din el n-are nici un moment temerea că s-ar cuveni să tacă. Aşa ajung oamenii să spună prostii, deşi n-au nici un folos din ele.

n Cu câţiva colegi din jurnalism simt că nu încăpem unii de alţii nici când mergem pe drumuri diferite. Un prieten poet crede că asta e din cauză că nu mai citim aceleaşi cărţi, ca atunci când eram tineri. Ne separă definitiv lecturile şi mai ales ce căpătăm din ele.

n Iertarea românească - spune un compatriot care a trăit decenii de-a
rândul în Canada şi a putut s-o compare cu iertarea la alte naţii - înseamnă liber la încă o ceartă ca aceea care a provocat ruptura şi a reclamat mai apoi iertarea. Am fost măgar, dar, dacă mă ierţi, pot să mai fiu odată?

n Tot ce mi-a rămas de la lecţiile lungi şi chinuitoare cu sinus şi cosinus din liceu sunt nişte coşmare nocturne, în care mă văd din nou adolescent şi în situaţia de a da iarăşi examene inhibante: deştept la unele materii, prost de tot la altele.

Coşmarul matematic dă de fiecare dată într-unul de conştinţă: e important ce ştiu sau era mai important ce nu mai ştiu? Când mă trezesc mă simt liber să exclam: La dracu' sinusurile şi cosinusurile! Ce timp pierdut cu lecţii care mai apoi n-au însemnat nimic, decât, din când în când aceste coşmare de recuperare a conştiinţei!