Iubesc pe România, da’ mai mult pe Elena

România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Da’ deloc, auzi?! Mă gândesc la ea ca la o mămăligă răcită. Sau ca la o bere răsuflată, uitată de două zile, la căldură, în bucătărie. Ştiu. Ro­mâ­nia e frumoasă. Are un relief bogat. Ştiu, România are probleme mari-de-tot. Şi e tristă. Din cauza banilor, din cauza felului în care e exploatată, din cauza felului în care e condusă. Că te buşeşte şi plânsu’ când o vezi cum încearcă să zâmbească, pe bune! Cum se chinuieşte să ţină steagul sus. Cum vrea să-şi îndrepte şira spinării ca să nu se facă de râs în faţa străinilor şi a vecinilor. Să creadă lumea că po­va­ra pe care o are în spate n-o co­co­şează, e numai un rucsăcel, aşa, de fan­doseală. Ştiu, România are foarte mult bun-simţ şi se ruşinează la orice aluzie în ceea ce o priveşte. Roşeşte la orice gafă care i se atribuie, chiar dacă nu-i aparţine ei în mod ne­a­părat. Dacă i-au căzut vreo câţiva ţigani prin Franţa, începe să se bâl­bâie. Ştiu, România a ajuns la o vârstă fru­moasă, în care maturităţii încă îi dă stră­lucire ingenuitatea. Ştiu, România este ţara mea, da’ azi nu mă inspiră. Sau poate tocmai d-aia. Poate că, pen­tru că prea trăiesc zi de zi cu ea, prea o car cu mine peste tot, poate că tocmai d-aia azi nu mă inspiră.

M-am plictisit de problemele ei. De e­ternele ei nerealizări, de mereu re­pe­­t­a­tele ei greşeli, de scuzele re­ci­tate pe cât de fermecător, pe atât de ob­sesiv. M-am săturat s-o văd că, pe cât e de frumoasă, pe atât e de neîngrijită. In­teligenţa, cultura şi talentul ei mă plic­tisesc deopotrivă. N-am chef de Ion Barbu, n-am chef de Constantin Noica, nici de George Enescu, nici de Tonitza, nici de Blaga, nici de avi­oa­ne cu reacţie, nici de ribozomi, fe­ro­­moni sau hormoni. România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Nu mă provoacă. Îmi imaginez cum o fi să fii în­dră­gostit de Elena. Asta da provocare! Asta da gimnastică sentimentală şi in­te­lectuală. Ce vorbesc eu, din punct de vedere intelectual nici nu mai poa­te fi vorba despre o simplă gimnastică, ci despre contorsionism de-a dreptul. Da, uite asta mă inspiră. Să-mi ima­ginez cum e să fii îndrăgostit de Elena. Primejdie care-l pândeşte pe orice bărbat normal. Cum trebuie să-i scrii SMS-uri şi să aştepţi într-o nes­fâr­şită teroare existenţială un răspuns. Cum trebuie să-ţi pui frâu imaginaţiei şi să încerci să rămâi pe locul care îţi este rezervat în lume. Şi totuşi să speri. Ah! Speranţa nebună care-ţi dă aripi să cheltuieşti ne­bu­neşte, su­me enorme, pe ţoale şi pe cluburi pentru a încerca s-o întâlneşti. După aia orele de studiu epuizante asupra le­gislaţiei europene, în dorinţa de a găsi un subiect de conversaţie. Of, Doamne! Cu ce să încerci să intri în vo­rbă? Cu o aluzie aruncată, în­tâm­plă­tor, la legea medicamentelor din Franţa?  Sau mai bine nu. Inima bate pu­ternic, puternic, a luat-o razna la fel ca şi gândurile. De acum spe­ranţa pul­sea­ză în ritmul cardiac, mai  simplu ar fi o floare, şi gata. Sau poate nu. E atât de obişnuită cu asemenea gesturi... Poate un Mircea Cărtărescu des­chis neglijent pe masă, lângă un Blue Label, priviri pierdute gânditor că­tre niciunde. Nu-nu-nu. Nici aşa, ăs­ta e un arhetip casnic, nu! O aluzie gro­solană. Nu. Angela Merkel. Asta ar putea să-i atragă atenţia dacă ar auzi vorbindu-se despre o comparaţie în­tre Angela Merkel şi Margaret Thatcher. Nu, gândurile au luat-o raz­na, cel mai bine o cuprinzi în braţe, băr­­bă­­teşte, îi şopteşti câteva cuvinte de dragoste la ureche, hă-hă-hă, şi gata. Că doar, până la urmă, e vorba despre urmaşii lui Traian. Care a cucerit de două ori România.