Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Da’ deloc, auzi?! Mă gândesc la ea ca la o mămăligă răcită. Sau ca la o bere răsuflată, uitată de două zile, la căldură, în bucătărie. Ştiu. România e frumoasă. Are un relief bogat. Ştiu, România are probleme mari-de-tot. Şi e tristă. Din cauza banilor, din cauza felului în care e exploatată, din cauza felului în care e condusă. Că te buşeşte şi plânsu’ când o vezi cum încearcă să zâmbească, pe bune! Cum se chinuieşte să ţină steagul sus. Cum vrea să-şi îndrepte şira spinării ca să nu se facă de râs în faţa străinilor şi a vecinilor. Să creadă lumea că povara pe care o are în spate n-o cocoşează, e numai un rucsăcel, aşa, de fandoseală. Ştiu, România are foarte mult bun-simţ şi se ruşinează la orice aluzie în ceea ce o priveşte. Roşeşte la orice gafă care i se atribuie, chiar dacă nu-i aparţine ei în mod neapărat. Dacă i-au căzut vreo câţiva ţigani prin Franţa, începe să se bâlbâie. Ştiu, România a ajuns la o vârstă frumoasă, în care maturităţii încă îi dă strălucire ingenuitatea. Ştiu, România este ţara mea, da’ azi nu mă inspiră. Sau poate tocmai d-aia. Poate că, pentru că prea trăiesc zi de zi cu ea, prea o car cu mine peste tot, poate că tocmai d-aia azi nu mă inspiră.
M-am plictisit de problemele ei. De eternele ei nerealizări, de mereu repetatele ei greşeli, de scuzele recitate pe cât de fermecător, pe atât de obsesiv. M-am săturat s-o văd că, pe cât e de frumoasă, pe atât e de neîngrijită. Inteligenţa, cultura şi talentul ei mă plictisesc deopotrivă. N-am chef de Ion Barbu, n-am chef de Constantin Noica, nici de George Enescu, nici de Tonitza, nici de Blaga, nici de avioane cu reacţie, nici de ribozomi, feromoni sau hormoni. România nu mă inspiră azi. Deloc-deloc. Nu mă provoacă. Îmi imaginez cum o fi să fii îndrăgostit de Elena. Asta da provocare! Asta da gimnastică sentimentală şi intelectuală. Ce vorbesc eu, din punct de vedere intelectual nici nu mai poate fi vorba despre o simplă gimnastică, ci despre contorsionism de-a dreptul. Da, uite asta mă inspiră. Să-mi imaginez cum e să fii îndrăgostit de Elena. Primejdie care-l pândeşte pe orice bărbat normal. Cum trebuie să-i scrii SMS-uri şi să aştepţi într-o nesfârşită teroare existenţială un răspuns. Cum trebuie să-ţi pui frâu imaginaţiei şi să încerci să rămâi pe locul care îţi este rezervat în lume. Şi totuşi să speri. Ah! Speranţa nebună care-ţi dă aripi să cheltuieşti nebuneşte, sume enorme, pe ţoale şi pe cluburi pentru a încerca s-o întâlneşti. După aia orele de studiu epuizante asupra legislaţiei europene, în dorinţa de a găsi un subiect de conversaţie. Of, Doamne! Cu ce să încerci să intri în vorbă? Cu o aluzie aruncată, întâmplător, la legea medicamentelor din Franţa? Sau mai bine nu. Inima bate puternic, puternic, a luat-o razna la fel ca şi gândurile. De acum speranţa pulsează în ritmul cardiac, mai simplu ar fi o floare, şi gata. Sau poate nu. E atât de obişnuită cu asemenea gesturi... Poate un Mircea Cărtărescu deschis neglijent pe masă, lângă un Blue Label, priviri pierdute gânditor către niciunde. Nu-nu-nu. Nici aşa, ăsta e un arhetip casnic, nu! O aluzie grosolană. Nu. Angela Merkel. Asta ar putea să-i atragă atenţia dacă ar auzi vorbindu-se despre o comparaţie între Angela Merkel şi Margaret Thatcher. Nu, gândurile au luat-o razna, cel mai bine o cuprinzi în braţe, bărbăteşte, îi şopteşti câteva cuvinte de dragoste la ureche, hă-hă-hă, şi gata. Că doar, până la urmă, e vorba despre urmaşii lui Traian. Care a cucerit de două ori România.
