Jackson Michael

Din romanul lui Ernest Hemingway "Pentru cine bat clopotele?": "Când auzi clopotele bătând, niciodată să nu te întrebi, pentru cine bat? Pentru tine bat".

Nu cred că a fost vreodată strigat la catalog. De asta cred că a rămas toată viaţa un copil însingurat.

Deşi, vorba unei fete pe care am văzut-o la televizor, "nu îmi aduc aminte de vremurile când nu auzisem despre el şi nu ştiam cine este", nu pot să spun că am fost un fan al lui. Cu toate astea, acum, când îi revăd, post-mortem, videoclipurile îmi dau lacrimile.

Ciudat.

A fost puţin cam tolomac. Pentru că nu a ştiut să-şi gestioneze succesul. În loc să rămână senin în faţa viitorului a început să ia pastile cu pumnul pentru a reînvia un trecut care încă nu murise. În loc să se înconjoare de prieteni, şi-a tras o armată de impresari. La fel ca şi Elvis Presley - fostul lui socru, culmea! - nu a reuşit, până în ultima clipă, să înţeleagă ceea ce se întâmplă cu el. Identitatea unor oameni de genul ăsta este iremediabil pierdută, în primul rând pentru ei înşişi, din cauză că la un moment dat devin nu megastaruri, ci superoameni. Ceea ce este imposibil. Şi atunci, firesc, încerci să-ţi recuperezi condiţia primordială. Unii, ca Jackson Michael, mai săraci în repere existenţiale, înghiţind pastile cu duiumul pentru a păcăli realitatea virtuală în care ajung să trăiască. Însă tocmai orbecăiala asta, joaca de-a baba-oarba cu propria fiinţă şi cu viaţa reală îi umanizează. Cumva, se reîntorc din absurd şi capătă consistenţa copilului care ţi se juca în faţa scării. De aia, probabil, îţi dau lacrimile când afli că nu o să-l mai vezi niciodată plimbându-şi maşinuţele pe aleea din faţa blocului.

Dar nu despre Michael Jackson este vorba, ci despre Elena Udrea. Despre mine. Despre Traian Băsescu şi despre Nu-Ştiu-Care-Mare-Om-De-Afaceri-Din-România. Despre noi ăştia, care ştim să trăim, da' nu mai ştim să murim.

Personal, bat pasul de defilare cu o categorie umană extrem de inteligentă, raţională, cumpătată, care încearcă să obţină veşnicia existenţei la preţul cel mai mic cu putinţă. La fel ca şi Elena Udrea, am răbdare, am tot timpul la dispoziţie pentru a negocia. Încet-încet, fără mari eforturi, cu calm, până la urmă tot iese ceva. Dacă nu astăzi, mâine, dacă nici mâine săptămâna viitoare, dacă nici săptămâna viitoare, atunci la anul. O generaţie spectaculoasă. Reprezentaţia artistică pe care o dau aceste megastaruri este fascinantă, halucinantă în sensul în care într-un concert plin de lumini şi de aburi îţi dansează în faţă nişte holograme. Nu un prostănac, bietul de el, care de la 5 ani dansează câte opt ore în faţa oglinzii, de nu mai are timp nici să înveţe să scrie, darămite să deprindă subtilităţile cu care poţi să îmbârligi presa sau pe vreun mare mahăr al politicii şi finanţelor. Nuuu! Eu trăiesc astăzi într-o lume vie, educată, civilizată, care înainte să înghită o aspirină citeşte prospectul. De exemplu, când mă uit la Elena Udrea şi o văd îmbrăcată în costum de moroşan, sesizez imediat faptul că are la mână un ceas care costă cât o garsonieră în Bucureşti.

Spectacolul este deplin, adrenalina curge valuri-valuri: Doamneloooor şi domniloooor, Elenaaaaa Udreaaaaaa într-un show de relansare!!!!!! Îmbrăcată în costum ţărănesc, vopsită blond platinat (să trăiască şi coafeza că eu fac banii, nu ei pe mine) zâmbind pe parcursul a trei clipiri din ochi, Elena Udrea ne provoacă imaginaţia înspre minuţiozitatea, talentul şi materialele cu care lucrează ceasornicarii elveţieni.

Pe alt canal, Jackson Michael îşi rupe de pe el un tricou d-ăsta chinezesc, de o sută de mii de lei vechi, în timp ce zeci de mii de oameni se isterizează şi leşină la picioarele lui. Cândva, scenele astea mi se păreau absolut ridicole, după care am uitat de ele. Acum, când le văd îmi dau lacrimile.

Michael Jackson (şi alţii ca el) a fost prost, nu a ştiut să trăiască. Aşa că s-a reîntors la a fi Jackson Michael, o lume îngropată. Noi suntem deştepţi, ştim să trăim, ne punem prenumele în faţa numelui, aşa cum e firesc.