“Jocuri de nenoroc”

În cartea abia isprăvită, “Jocuri de nenoroc”, Ştefan Mitroi îşi povesteşte  copilăria. Şi dorul de  părinţi, de bunici, de el însuşi , de cel de atunci... Dar, mai ales, îşi strigă  dorul  de satul din care nu e chip să plece de-adevăratelea. Iar fiecare dor din ăsta este de fapt o lacrimă. Lacrima şi dorul, dorul şi lacrima, prinse-n şirag. Candori şi emoţii rostogolite înspre noi, înspre un  prezent din care sensibilitatea a fost izgonită cu gaze lacrimogene. Birocraţia corporatistă a înregistrat întâmplarea cu cinismul calculat al lunetistului tocmit să ucidă contra cost. Şi-a  strâns tacticoasă hârţoagele, şi-a şters ochelarii şi i-a băgat în toc, indiferentă la suspinele sărmanilor romantici. Învingându-se iarăşi pe sine, omul a mai pierdut o bătălie cu pragmatismul feroce.

Ce splendidă definiţie pentru viaţă a găsit scriitorul de basme pentru oameni mari - “un şir lung de adineauri”. Fiindcă “Adineauri se născu.
Adineauri crescu mare şi avu nunta.
Adineauri îi născu nevasta.
Adineauri băgă de seamă că i-au plecat copiii de acasă.
Adineauri îmbătrâni”. O răsuflare între “adineauri şi acum”, atât trăim, nu mai mult. “Parcă adineauri fuse când m-am luat cu tac-tu-mare...”, o aud pe ma-marea în visul care se cheamă viaţa mea. “Tu-i adineaurea mă-sii de viaţă !”, că prea e scurtă şi netrăită...

Cică “Din pricina  inimii lor calde. D-asta se topesc oamenii de zăpadă”. ăilalţi, din carne şi sânge, se geruiesc întruna. Se viscolesc de nefericiri şi se troienesc de frici polare. Devin ţurţuri de gheaţă şi pândesc la primăvara aia care nu va să vie vreodată. Groenlandizarea  omenirii  este în toi, a început o nouă glaciaţiune. În definitiv, dacă  şi oamenii de nezăpadă s-ar topi, Pământul s-ar scufunda. L-ar inunda oceanele de iubire revărsată din inimile dezgheţate deodată. S-ar  stârni brusc tsunami-ul, şi pe câţi  ne-ar lua Noe în arca lui salvatoare ?....

“Moartea tatei şedea singurică în patul din mijlocul bătăturii. Până la urmă, pe mama a răzbit-o dorul de tata şi s-a ghemuit la pieptul morţii lui în pat”. De nesuferitul pat nu scăpăm  nici unul, în el sfârşim cu toţii. Ne naştem şi ne stingem pe un cearceaf potrivit cu... coasa. Dintotdeauna moartea ne cheamă la pieptul ei rece ca sloiul, dar n-am văzut pe nimeni s-o refuze. Dimpotrivă, stăm încolonaţi, în cea mai docilă resemnare, şi  ne încredinţăm Nemernicei cu inocenţa pruncilor sortiţi să fie sacrificaţi.

Cândva, poetul teleormănean s-a jucat de-a copilăria. Şi de-a dragostea. Pe urmă, “de-a  nouă ani de la moartea mamei şi mai pe urmă,  de-a  nouă luni de la moartea tatei, după care de-a tatăl, pe urmă de-a despărţirea de copii, pe urmă de-a aşteptatul copiilor, pe urmă de-a aşteptatul bătrâneţii, iar cel mai pe urmă, de-a aşteptarea morţii. Prostuţule, prostule, nechibzuitule, lacomule, alintatule, nerecunoscătorule, orbule,  opreşte-te şi vezi” ! Ehe, o droaie de jocuri ! “Mă puteam opri la dragoste. De ce nu m-am jucat de-a ea toată viaţa ? De-a dragostea pe inima goală. Apoi, de-a dragostea pe inima plină de altă dragoste.  După care, de-a v-aţi  ascunselea. Apoi, de-a îmbătatul cu amintirea dragostei. După care, de-a mahmureala din dragoste. Apoi, de-a titirezul. După care, de-a trezitul din mahmureală. Apoi, de-a prinselea. Şi de-a popa prostu' ”. Of, bunule prieten, dar dragostea nu e un joc, şi nici viaţa, şi nici moartea !.... Altfel, dragostea, viaţa şi moartea n-ar fi decât minciuni, însă nu  sunt...

În vremurile de demult, copiii se jucau “de-a puia gaia”, sau “de-a sfârleaza”, de-a ceva. Eu mă jucam, în Islazul de odinioară, “de-a ciuciumişul”. Eram câţiva prichindei, unul se lega la ochi şi pornea să-i prindă pe ceilalţi, răsfiraţi prin odaie. Cel prins îi  lua locul şi aşa mai departe. Bunica trebăluia, iar noi ne zbenguiam. Şi “de-a ineluş-învârtecuş” ne jucam. Aţi mai  pomenit asemenea vorbe:
“Sare capra din  mărgele,
Cu mai multe ghiocele,
Ronţiş, bonţiş,
Pe sub casa lui Tiviş,
Tevecana, berbecana,
Ranţurile,  branţurile,
Cudcudia,veselia,
Zbanghita Maria” ? De unde s-a pornit ciudata vârtelniţă de vocale şi consoane şi cine o fi fost Tiviş n-am aflat încă, deşi am cercetat îndestul. Chiar, e cineva în stare să desluşească  taina lor ? Mai bine nu, misterul acesta nedezlegat îmi ţine copilăria  proaspătă ... şi dorul de joacă.