Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Le privim cu ochi obosiți, deja învățați cu distanța abisală dintre vorbe și fapte, o distanță ce adeseori definește, tragic, scena noastră publică. Însă, dacă există un domeniu în care această criză de încredere atinge cote alarmante și sapă la temelia statului, acesta este cel al justiției, un domeniu esențial, menit să fie fundamentul echității și al stabilității sociale, dar care, în percepția multor români, a devenit, paradoxal, un sanctuar al unor privilegii greu de justificat.
Este evident că încrederea este un factor decisiv pentru coeziunea socială. Ea determină comportamente economice, decizii de investiție, preferințe de consum, dar mai presus de toate, validează legitimitatea instituțiilor.
Dar ce se întâmplă când privim spre oglinda instituțiilor naționale? Aici tabloul se schimbă dramatic. Parlamentul și Guvernul flanchează consistent ultimele locuri în clasamentele de încredere, cu scoruri sub 50%. Singurele excepții, tradițional, rămân armata și, într-o oarecare măsură, biserica. Justiția, un element vital al unei democrații funcționale, se plasează undeva la mijloc, cu o încredere fragilă, supusă fluctuațiilor și scandalurilor. Această discrepanță este simptomatică pentru o profundă sciziune: cetățenii cred în direcția europeană, în valorile externe, dar își pierd speranța în capacitatea propriilor instituții de a le reprezenta interesele și de a asigura o justiție imparțială.
Acest ”capital de încredere” distribuit atât de inegal ascunde o problemă fundamentală. Proiectul european, deși puternic, nu poate funcționa pe termen lung fără o legitimitate internă solidă, fără politicieni capabili să utilizeze și să amplifice această încredere. Dar, din păcate, politicienii români, cu un capital propriu de încredere extrem de redus, par să nu știe cum să valorifice această resursă, adeseori generând noi ambiguități și servituți. Acestea sunt premisele în care percepția asupra justiției, o instituție fundamentală, este grav alterată de fenomene despre care, în mod ironic, vorbim mai puțin decât ar trebui.
Subiectul pensiilor speciale, sau, mai corect, pensiilor de serviciu, a devenit un veritabil ”bâtrân al locului” în dezbaterea publică românească, o rană deschisă care sângerează continuu în încrederea cetățenilor, deși metafora despre ”femeia de serviciu de la Ministerul Justiției care are pensie specială” - desigur, o exagerare menită să scoată în evidență absurdul situației - captează perfect sentimentul de revoltă și nedreptate. Realitatea, cu toate că nu include chiar ”femeia de serviciu”, este suficient de deranjantă: un număr semnificativ de categorii profesionale, care, deși îndeplinesc funcții preponderent administrative în cadrul Ministerului Justiției și nu dețin calitatea de magistrat, au reușit să se încadreze, printr-o găselniță legislativă, în categoria celor ”asimilate magistratului”, beneficiind astfel de pensii calculate pe principii radical diferite de cele contributive, aplicabile majorității cetățenilor.
Extinderea artificială a statutului de ”asimilat magistratului” către personalul cu funcții strict administrative din Ministerul Justiției le permite acestor categorii să acceadă la pensii calculate pe criterii cu totul distincte de cele ale sistemului contributiv general, generând o inechitate vădită față de majoritatea angajaților și adâncind percepția publică a unui sistem de privilegii nemotivate, o adevărată mostră de birocrație la superlativ.
Aceste pensii, justificate inițial prin necesitatea de a asigura independența și stabilitatea anumitor profesii vitale pentru stat, au ajuns să fie percepute ca un simbol al unei caste privilegiate. În timp ce majoritatea românilor își calculează pensia pe baza anilor de contribuție și a punctajului acumulat, reflectând direct efortul depus pe parcursul vieții active, beneficiarii pensiilor de serviciu se bucură de venituri bazate pe un procent din salariul brut de la data pensionării, adeseori fără a ține cont de întreaga perioadă contributivă.
Costurile acestor pensii sunt exorbitante, exercitând o presiune semnificativă asupra bugetului de stat și, implicit, asupra banilor tuturor contribuabililor. Ele creează o discrepanță flagrantă între categoriile sociale și contribuie la sentimentul adânc înrădăcinat că ”există o Românie pentru ei și o Românie pentru noi”. Această percepție, că justiția, sistemul care ar trebui să asigure echitatea, funcționează după reguli duble, subminează însăși legitimitatea actului de justiție. Cum poate un cetățean să creadă într-un verdict imparțial, când judecătorul care îl pronunță beneficiază de privilegii la care el nu va avea niciodată acces?
Unul dintre cele mai șocante și mai puțin cunoscute mecanisme prin care pensiile speciale ale magistraților sunt ”optimizate” (sau, în limbaj popular, umflate) este cel al ”drepturilor salariale restante”. Această practică, o adevărată ”inginerie financiară” care l-ar face invidios pe orice protagonist de comedie caragialiană, a devenit o cutumă neoficială, dar extrem de eficientă, înainte de pensionarea multor membri ai sistemului de justiție.
Conceptul este, în esență, simplu și ingenios în absurditatea sa: cu puțin timp înainte de a-și încheia activitatea profesională, unii magistrați intentau procese statului (sau instituțiilor din care făceau parte) pentru a revendica ”drepturi salariale restante” pe perioade anterioare. Aceste ”restanțe” erau adeseori rezultatul unor interpretări favorabile ale legii, unor echivalări de sporuri sau al unor indexări salariale neaplicate integral în trecut. Procesele, judecate de colegi sau de instanțe în care colegialitatea juca un rol important, se soluționau, nu de puține ori, în favoarea reclamantului, acordându-i sume considerabile, retroactiv.
Aici intervine, însă, ”ingeniozitatea caragialiană” a sistemului: aceste sume, considerate ”venituri salariale” și plătite înainte de pensionare, intrau în baza de calcul pentru pensia de serviciu. O pensie specială se calculează, de regulă, ca un procent dintr-o medie a veniturilor salariale brute din ultima perioadă de activitate. Prin includerea acestor ”restanțe” semnificative în ultimele salarii, baza de calcul creștea exponențial. Rezultatul? O pensie de serviciu mult mai mare decât ar fi fost justificată doar de salariul de bază, chiar și unul considerabil. Astfel, un magistrat care, în ultimul an de activitate, încasa pe lângă salariul curent și sute de mii de lei sau chiar milioane de lei sub formă de ”drepturi restante”, își propulsa pensia la un nivel astronomic, pentru tot restul vieții.
Acest mecanism, perfect legal pe hârtie, dar profund imoral în spiritul său, reprezintă o palmă dată principiului contributivității și erodează și mai mult încrederea în justiție. El transformă actul de pensionare într-o veritabilă ”afacere de stat”, unde cei din interiorul sistemului par să dețină cheile unei prosperități asigurate, indiferent de performanță sau de contribuția reală la sistemul de pensii. ”Păi, cum, lucrezi o viață întreagă și la sfârșit să îți mai și acorzi o primă de loialitate pe banii statului?! Curat, management al resurselor umane!”, ar râde amar orice contribuabil onest.
Criza de încredere în justiție nu este doar o problemă de percepție publică; ea se traduce în resemnare, în lipsa de speranță a cetățeanului că își poate găsi dreptatea, și, în cele din urmă, într-o slăbire a statului de drept. Un sistem de justiție în care cetățeanul nu are încredere este un sistem ineficient, indiferent cât de sofisticate sunt legile sau cât de bine pregătiți sunt juriștii.
Reformarea sistemului de pensii speciale este un punct central și recurent în discursul public, dar și un punct nevralgic al oricărei tentative de reformă. Fiecare încercare de a alinia aceste pensii la principiul contributivității a întâmpinat o rezistență feroce din partea beneficiarilor, invocând adeseori ”independența justiției” sau ”statutul special” al profesiei. Această retorică, deși parțial justificată de rolul esențial al magistraților într-o democrație, devine contraproductivă atunci când este folosită pentru a apăra privilegii disproporționate.
Independența justiției nu este un drept la privilegii materiale exorbitante, ci un drept la libertate față de presiunile politice și economice, menit să asigure imparțialitatea în aplicarea legii. Atunci când însăși independența este pusă sub semnul întrebării de o percepție publică negativă, generată de aceste disparități, se ajunge la un paradox distructiv: tocmai ceea ce se dorește a fi protejat, independența, este erodat de mijloacele prin care se încearcă protejarea sa, privilegiile.
Este nevoie de o voință politică fermă și de un consens societal larg pentru a aborda această problemă cu mult curaj. Soluțiile nu sunt simple, ele implică echilibrarea principiilor de dreptate socială cu cele de stabilitate și independență a justiției. Este necesară o analiză transparentă și o recalculare a tuturor pensiilor de serviciu pe baze contributive, cu o perioadă de tranziție rezonabilă, care să nu afecteze iremediabil veniturile celor care și-au dedicat viața sistemului, dar care să elimine absurdul și inechitatea.
Dincolo de aspectele pur financiare, marea provocare este reconstruirea unui sistem de valori, a unei percepții publice pozitive, care să redea justiției locul pe care îl merită în societate. Aceasta înseamnă nu doar eliminarea privilegiilor nemotivate, ci și o comunicare transparentă, o justiție accesibilă, predictibilă și imparțială pentru toți. ”Păi, cum să ai un judecător cu o pensie cât șase salarii și tu să numeri mărunțișul din portofel pentru o pâine?”, este un alt ”curat” paradox.
Fiecare acțiune a sistemului de justiție, de la deciziile individuale ale unui judecător sau procuror, până la legile adoptate de Parlament, trebuie să treacă testul credibilității publice. Nu este suficient ca o lege să fie legală; ea trebuie să fie și percepută ca fiind justă și echitabilă, iar acest lucru implică o deschidere către societatea civilă, un dialog constant cu cetățenii și o asumare publică a responsabilității.
Reforma justiției nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a construi o societate mai bună și mai echitabilă, în care fiecare cetățean se simte protejat de lege și are încredere în instituțiile statului. Este o muncă de durată, care necesită perseverență, integritate și, mai presus de toate, un respect profund pentru cetățeni și pentru principiile democrației, căci fără această schimbare fundamentală, justiția riscă să rămână un templu al zeiței Thémis cu altarul fisurat, în care dreptatea se măsoară nu în balanțe, ci în privilegii, iar cetățeanul rămâne un spectator deziluzionat.
Emil Cioran spunea că ”în România, totul este posibil, chiar și imposibilul”. Și, într-adevăr, spectacolul pensiilor speciale, al ”drepturilor restante” și al unei justiții percepute ca o castă, pare să confirme acest adevăr crud. Dar imposibilul nu poate fi acceptat ca normă într-o democrație matură. Este timpul să încetăm să mai fim spectatori pasivi ai acestei farse, să cerem nu doar ”pâine și circ”, ci dreptate și echitate. Altfel, justiția riscă să devină un mormânt al încrederii publice, iar din acel mormânt nu mai învie nimic. Trebuie să ne amintim că ”adevărata măsură a unei societăți se vede în felul în care își tratează cei mai vulnerabili membri” și în modul în care își onorează, aș adăuga, propriile promisiuni de egalitate.
Citește pe Antena3.ro
