Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ei bine, acesta este un exemplu benign al „binefacerilor” reglementării, care reușește, cu o eficiență aproape suspectă, să blocheze exact lucrurile pe care pretinde că le organizează. O situație pe care Legea lui Murphy ar considera-o nu doar inevitabilă, ci optimizată.
Dar mai bine am lăsa deoparte „gara noastră mică” și ne-am raporta la mapamond: dacă ar fi trăit în vremea noastră, Franz Kafka ar fi scris mai absurd decât a făcut-o? Sau Jaroslav Hašek, „tatăl” bravului soldat Švejk, ar fi fost mai sarcastic? Dacă cineva ar avea curajul să-i întrebe, spiritele lor n-ar ști unde să se ascundă mai repede și ar stinge în grabă lumânarea. Ar fi, probabil, cea mai simplă dovadă că timpurile lor aveau mai puțină „încărcătură” absurdă.
Bunăoară, nu se vorbea de spor natural negativ, creştere economică negativă, dobânzi negative; mai e puțin și noile manuale de economie vor consacra şi noţiunea de dividende negative, caz în care deţinătorii de acţiuni vor deveni colecţionari, nu investitori. În ritmul acesta, vom ajunge curând şi la salarii negative: mergi la muncă şi plăteşti o taxă - pentru atmosferă. Un limbaj pe care George Orwell l-ar fi recunoscut imediat: nu descrie realitatea, ci o rescrie. Iar Umberto Eco ar observa, probabil, că semnele au încetat să mai trimită la lucruri și au început să se refere unele la altele, într-un circuit perfect închis. Până și Franz Kafka, nu tocmai străin de mecanismele birocratice ale lumii reale, ar ezita să explice „sporul natural negativ” - nu din lipsă de imaginație, ci pentru că explicațiile însele au început să devină negative. În fond, asistăm la o diluare a instinctelor, deşi acestui fenomen i se dă o interpretare economică, în căutarea încrederii.
Jaroslav Hašek ar fi făcut haz, dar ar fi fost rugat să completeze un formular online înainte să râdă. Și exemplele pot continua: dacă William Shakespeare şi-ar fi scris piesele în ziua de azi, oare i le-ar fi publicat cineva? Iar povestirile lui Mark Twain, ce soartă ar fi avut?
William Shakespeare nu şi-ar fi văzut jucate Hamlet sau Macbeth. Cel mult ar fi pus cap la cap câteva scene cu buget restrâns, filmate cu telefonul şi urcate pe YouTube, unde, dacă ar fi devenit suficient de „virale”, i-ar fi adus un succes la fel de rapid pe cât de efemer. În ceea ce-l priveşte pe Mark Twain, probabil că ar fi ajuns să aibă cel mult un blog - citit, desigur, dar mai ales comentat.
De fapt, dacă ne gândim la dramaturgul William Shakespeare şi la umoristul acid Mark Twain, Ion Luca Caragiale avea câte ceva din fiecare - ceea ce, în contextul actual, i-ar aduce la fel de puțin interes. O „cestiune” pe care Radio Erevan ar fi explicat-o simplu: în principiu da, dar în realitate nu.
Am luat câteva exemple la întâmplare. Dacă i-aş aduce în discuţie pe Graham Greene, Marcel Proust, Robert Musil sau chiar pe Saul Bellow, aceştia pur şi simplu n-ar exista ca scriitori. Iar faptul că aceste exemple sunt întâmplătoare spune totul: nici William Shakespeare şi nici Mark Twain n-ar mai ajunge astăzi la vârful literaturii universale, acolo unde se află deja.
Spor natural negativ, dobânzi negative, dividende negative - toate par desprinse dintr-un manual de suprarealism. Și aici, Ilf și Petrov ar avea material infinit: lumea financiară de astăzi seamănă cu un episod din Douăsprezece scaune sau Vițelul de aur, în care toți caută averi invizibile, se aruncă în scheme miraculoase și aleargă după oportunități care dispar exact în clipa în care par să devină reale. Iar Kurt Vonnegut, obișnuit deja să spună „bun venit printre maimuțe”, n-ar face decât să constate că invitația a devenit între timp condiție de acces.
Iar pe margine, Daniil Harms ar nota totul cu aceeași expresie impasibilă cu care își urmărește personajele căzând din senin: volatilitatea piețelor n-ar fi decât o variațiune banală pe tema lucrurilor care dispar fără explicație - deși, la el, dispăreau măcar cu stil.
Piețele financiare seamănă cu un muzeu al paradoxurilor. Aici, până și Nassim Nicholas Taleb ar privi resemnat: nu mai sunt doar „Lebede Negre”, ci o normalizare a improbabilului, ridicată la rang de politică publică. Într-un asemenea decor, Eugène Ionesco nici n-ar mai avea nevoie de rinoceri: conversia e deja completă. Iar dacă Aldous Huxley ar rescrie astăzi Minunata lume nouă, n-ar mai avea nevoie de ficțiune.
Filosofia și literatura oferă un cadru de interpretare; fără ele, absurdul economic nu mai poate fi distins de confuzie, iar încercările de a raționaliza lumea financiară se pierd în haos.
Spre deosebire de vremurile de altădată, viteza cu care se petrec lucrurile astăzi, neînsoţită de cultivarea educaţiei, produce o societate tot mai puțin familiarizată cu ideea de compromis. Mai precis, una care îi propulsează tocmai pe cei pentru care orice compromis este acceptabil. Astfel, la bază rămân cei educați, cu cea mai redusă disponibilitate pentru compromis, în timp ce „la vârf” ajung cei cu cel mai mare apetit pentru parvenire. Nu competența îi urcă, ci disponibilitatea. Le asigură ascensiunea rapidă, în ciuda lipsei de bun-simţ. Iar odată ajunși acolo, carențele lor culturale nu mai pot fi mascate: asistăm la instalarea unei dictaturi a snobilor și la conturarea unui nou model de elită. Competența rămâne utilă, dar nu suficient cât să fie promovată. Noua elită nu citește cărți, dar ține neapărat să fie văzută în preajma lor.
Nici Donald Trump nu prea poate fi pus în altă categorie, pentru că între el și John McCain, de pildă, distanța rămâne considerabilă. Dar, pentru că tot am întins „coarda” economică, rămâne de văzut ce cărți va scrie atunci când accesul în politică îi va fi definitiv blocat. Dacă, alături de Robert Kiyosaki, s-a adresat cândva săracilor, încercând să-i motiveze cu „De ce vrem să fii bogat?”, nu e exclus ca, pe fondul acestor „sporuri” negative, să ajungă să le explice bogaților - cu sau fără ajutorul coautorului japonez - „De ce nu ne permitem să fii sărac?”. Ceea ce ar însemna că atât Franz Kafka, cât și Jaroslav Hašek, alături de Murphy, au fost, în fond, niște optimiști. Iar diferența e simplă: ei o făceau pentru că se pricepeau și le plăcea, nu pentru că încercau să creeze confuzie.
Și poate că nu întâmplător lucrurile au rămas așezate astfel:
Carul Mic şi Carul Mare
Le-ai pus, Doamne, la loc sfânt,
Sus, pe cer. Dar, de ce oare,
Ai pus boii pe Pământ…
Citește pe Antena3.ro
