Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Absurdul pare sa ne fi luat in posesie. Nu mai inteleg nimic, imi spune cineva si persoana asteapta, evident, o dezlegare de la mine. Nici eu, raspund sec. Ma aflu intre multi oameni, unii stiuti, altii pe care-i vad prima oara, la vernisajul expozitiei fotografice a Teodorei Marin, reporter de televiziune care, gratie unui revelator launtric, si-a descoperit talentul rar de a vedea lumea de langa noi altcum, prin lentila unui aparat. Trebuie sa cuvantez si fur in graba imagini, culori, apusuri si rasarituri, copaci singuri uitati pe un tarm. In doua lucrari recunosc Muzeul Pietrei cladit de mine, lumina amurgului la Sangeru. Poate ca aceste fotografii, spun persoanei care m-a somat s-o fac sa inteleaga ce se petrece cu noi, ne vor da un raspuns. Ele sunt frumoase, spune, ceea ce traim este insa urat. Nu-l contrazic. Il cunosc pe Adrian Sobaru. E subtire, modest, cu o privire care comunica dragoste de oameni. E cu sotia si copiii. Vorbesc. Inainte de a lauda munca de artist a Teodorei Marin spun: Intre noi se afla omul care ne-a salvat in acesti ani de banuiala de a fi lasi. Cu toate ca in aceasta sala din centrul Capitalei suntem adunati atatia oameni intre care recunosc scriitori, politicieni, ziaristi, iubitori de arta, e cineva aici, un erou, care valoreaza mai mult decat noi toti la un loc. Se cheama Adrian Sobaru si va rog sa-mi ingaduiti sa-l aplaud si imbratisez. Au fost aplauze. Apoi toate au curs in firescul unui asemenea eveniment, rar prin incarcatura de candoare. Lucrarile Teodorei pot fi admirate in foaierul Cinematografului Patria.
Am discutat mult cu Adrian Sobaru. Unele lucruri mi le-a povestit doar pentru mine. Le pastrez, asa cum i-am promis. Ce pot spune e ca in viata lui nu s-a schimbat nimic, iar rasturnarea de putere inca n-a ajuns la el. Sa fie adevarat ca puterea nu s-a schimbat sau inainteaza prea domol?
Seara, ajuns acasa, am descoperit pe site-ul ampress.ro un mesaj de la Cristiana Anghel, eroina celor 70 de zile de protest prin foame. Si Cristiana si Adrian au scapat cu viata prin voia lui Dumnezeu. Supravietuirea lor a fost si ramane un miracol. Citez, fiind public, mesajul doamnei Cristiana Anghel care incepe cu un fragment din ultimul meu articol scris pentru Jurnalul National. 'Aveam exact varsta lui Andrei, cand tata, doborat de o societate nedreapta si agresiva, imi transmitea, printr-o scrisoare, povara de a duce mai departe ceea ce el nu mai izbutea. In cazul tatei, tragedia a mers pana la capat. Nici eu, in anii care au urmat, n-am mai putut intra in acea camera'. 'Pe mine fiecare cuvant al acestei fraze m-a mitraliat, scrie doamna Anghel. In urma cu un an si jumatate am murit si eu, putin cate putin... iar sufletul meu este camera cu glont a domnului Avramescu... Am plans... plang... mi-ati ravasit sufletul, domnule Avramescu!' Am pomenit, recunosc, prima oara, un fragment tragic al vietii mele.
Ma intorc la absurdul pe care-l traim. Ce se petrece cu noi? Pe Adrian Sobaru si Cristiana Anghel nu i-a chemat nimeni sa le spuna un cuvant. Eventual de multumire. Nici pe cei de la Universitate, care-au infruntat gerul. Stiu, n-a fost timp. Inchei ca si ieri. E timpul.
