La Metro (II)

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Găsesc, în sfîrşit, o persoană în halat roşu. Nenorocire! Distinsa făptură e angajată total şi iremediabil într-o controversă cu un client la standul Chiloţi Tetra. Solicitantul a venit tocmai din capitală să cumpere o pereche de asemenea accesorii masculine la preţul trecut în broşura pe care a primit-o – ca şi mine!!! – la domiciliu, deşi, din cîte-şi aduce aminte, n-a cerut niciodată asta (să i se trimită broşura – n.n.).

ROMĂNIA CA O TELENOVELĂ
Moto: "Trăim în România, şi asta ne ocupă tot timpul‘‘ - Mircea Badea, realizator tv

Găsesc, în sfîrşit, o persoană în halat roşu. Nenorocire! Distinsa făptură e angajată total şi iremediabil într-o controversă cu un client la standul Chiloţi Tetra. Solicitantul a venit tocmai din capitală să cumpere o pereche de asemenea accesorii masculine la preţul trecut în broşura pe care a primit-o – ca şi mine!!! – la domiciliu, deşi, din cîte-şi aduce aminte, n-a cerut niciodată asta (să i se trimită broşura – n.n.). La faţa locului, adică la raftul Chiloţi Tetra, a descoperit că preţul e mai mare decît cel din broşură. Evident, nu atît de mare încît să justifice momentul răsunător pe care-l creează. Domnul e însă unul din acei oameni convinşi că de el depinde mersul treburilor. Ştiţi, acel gen de cetăţean care, trecînd pe bulevard, îl ia la rost pe un şofer, pentru că a parcat într-un loc vegheat de inscripţia Parcarea interzisă! Maşina nu-l stinghereşte cu nimic în mersul său  pe trotuar. Cu toate acestea, cetăţeanul simte nevoia să se oprească, să se uite mustrător la şoferul care tocmai atunci încuie portiera şi, după această lecţie, să deschidă gura pentru a-i arde un discurs. În imensitatea imperiului Metro s-a ivit o problemă. Nu trece mult şi-n jurul raftului s-au strîns deja cîţiva vînzători care şi aşa nu aveau ce face la ora asta tîrzie, din vecinătatea închiderii. Se pune imediat şi inevitabil de un talk-show. Un talk-show fără moderator. Dacă a existat aşa ceva, pe parcurs, i-a scăpat emisiunea din mînă, şi fiecare invitat vorbeşte cum îl taie capul. Se decide pînă la urmă deplasarea în grup compact la Conducere. Departamentul Chiloţi Tetra rămîne pustiu, ca un castel ale cărui domniţe au fost răpite de cotropitorii străini. A plecat pînă şi reclamantul. Într-o direcţie necunoscută. Ca să pierd vremea, mă învîrt pe lîngă rafturile cu pixuri şi stilouri ieftine, de mucava.

Încă un sfert de ceas. Sau poate mai mult, nu-mi dau seama. Hala s-a golit. Din cînd în cînd, de după colţul unui raft se iveşte cîte un cetăţean împingînd un cărucior. Pare un ins care se întoarce acasă, în mahala, din centru, unde a fost la o premieră. Din tavan, o voce autoritară îl convoacă la Intrare pe un anume angajat de la Peşte Viu. Undeva, departe, se aude huruit de obloane trase. Vocea din tavan continuă să-l convoace pe cel de la Peşte Viu. Se vede treaba că respectivul n-a venit. Poate a plecat de mult acasă, şi Conducerea îl caută degeaba. Sau, poate, nici nu mai lucrează aici, la Metro, şi convocarea sa e o mare, enormă greşeală. Mă rog! Eu am altă treabă, mult mai importantă decît să dezleg misterul celui de la Peşte viu.

Mă întorc la locul faptei. Departamentul Chiloţi Tetra e practic asediat. Mai mulţi inşi îl înconjoară. Au aerul unor oameni veniţi la faţa locului. Duduilor în alb li s-au adăugat cinci inşi ale căror costume nu lasă loc nici unei îndoieli: sînt şefi. Şi nu şefi oarecare, ci şefi conştienţi că sînt şefi, că simpla lor deplasare din birouri pînă aici semnifică hotărîrea Centrului de a rezolva problema diferenţei de preţ dintre pliant şi etichetă.
Cînd se întîmplă cîte o nenorocire, cetăţenii nu iau în seamă autorităţile locale. Cer să vină la faţa locului primul ministru.
Ştiu ei ce ştiu.
Spre deosebire de autorităţile locale, primul ministru e învestit cu puteri depline pentru a rezolva problema.
La fel şi la Chiloţi Tetra. Cei cinci şefi sînt un fel de prim-miniştri ai magazinului veniţi la faţa locului.
Drept urmare, ei tranşează de îndată chestiunea.
În favoarea tipului venit de la Bucureşti.
Care o şi şterge, de altfel, strălucind de bucurie, cu perechea de chiloţi tetra în braţe, spre strunga numită Casierie.
După stingerea scandalului, şefii se oferă să mă ducă ei înşişi la raionul Cuier.
Aici nici urmă de instrument a cărui viaţă şi activitate sînt dedicate în întregime ţinerii hainelor.
Ca să nu-mi spun că am cheltuit benzina de pomană, iau nişte produse de papetărie.
La Casă, singura în viaţă acum, în buza închiderii, înainte de a aşeza produsele pe bandă, după stinghia pe care scrie Clientul următor, trebuie neapărat să-ţi acorzi o jumătate de oră pentru lectura anunţurilor spînzurate nu departe de tîmpla fetişcanei. Dacă nu faci asta, rişti ca…, dacă nu faci aia, rişti un alt ca… Spre exemplu: n-ai voie să plăteşti cash mai mult de 30 de milioane, iar cu carte de credit, mai puţin de 100.000 lei; n-ai voie să pui pe bandă sticlele de apă minerală; sticlele de bere au privilegiul de a fi aşezate cu eticheta spre vînzătoare; dacă vrei, poţi prezenta la Casă legitimaţia de membru al Clubului de clienţi preferaţi ai Metro.
Ies din strîmtoarea Magellan a casieriei împingînd căruciorul uriaş cu aspect de basculantă. Cele cîteva produse de papetărie se pierd în imensitatea de cavou a mijlocului de transport.
Ies pe uşile care se dau la o parte cu un bufnet scurt.
Profitînd de asta, se strecoară afară, pe lîngă mine, şi mirosul ascuţit, inimitabil, de cartofi prăjiţi în ulei refolosit.