La mulți ani, Ion Cristoiu!

Mai sunt câteva ceasuri și subiectul de actualitate despre care aș vrea să scriu aceste câteva rânduri va fi clasat. Confirmând (pentru a câta oară?) dictonul neiertător al lui Andre Gide: „Numesc jurnalism ceea ce mă va interesa mâine mai puțin decât azi”. Mă refer la faptul că, astăzi, Ion Cristoiu împlinește o frumoasă vârstă. Fericit prilej pentru a-i adresa cuvenitele urări de viața îndelungată, cu noi și temeinice împliniri! Foarte adevărat, vârsta pe care redutabilul meu coleg de generație și de breaslă o împlinește nu intră în tipicurile protocoalelor aniversare, dar, mai ales în împrejurările în care jurnalismul românesc a pierdut mulți și valoroși slujitori, a-l sărbători pe unul dintre cei mai împătimiți membrii ai breslei noastre, este totuna cu a ne  recunoaște și a ne respecta valorile și menirea.

 Mă leagă de Ion Cristoiu mai bine de cinci decenii de prietenie, totul începând de prin noiembrie 1968 când, studenți la filozofie fiind,- el la Cluj Napoca și eu la București-am luat parte la un seminar național organizat sub egida Uniunii Asociațiilor Studenților din România. Trăiam, atunci, noi studenții și mediul universitar, societatea românească în ansamblul său, un timp al dezghețului politic, ideologic și cultural. Dezgheț relativ desigur, dar  real, fapt care și-a pus amprenta asupra modului nostru de a gândi și de a ne asuma ideile trăite. Din păcate, acestui dezgheț- repet și întăresc: relativ dar real- ,i-au pus capăt  aberantele Teze din iulie 1971, care au declanșat acel proces funest de cantonare în șabloanele gândirii unice și ale partidului-stat. Iar, dacă tot am pornit aceste notații de la un moment aniversar, realitatea faptelor mă obligă să consemnez și că, în acest an, se împlinesc cinci decenii de când, atât Ion Cristoiu cât și subsemnatul, am început să lucrăm în presă.

 Știu foarte bine ce subiect fierbinte deschid făcând această mențiune, dar nu aș fi sincer, nici cu mine și nici cu cititorii, dacă nu aș mărturisi un gând asupra căruia am zăbăvit nu o dată în dialogurile cu Ion Cristoiu. Da, este foarte adevărat că am fost ziariști în acești ani, situație ( sau culpă?)pe care o recunoaștem și ne-o asumăm! Asta nu înseamnă, însă, că vom lăsa să ne judece și să ne blameze niște răspopiți, autoproclamați cenzori de moravuri  despre care, și Ion Cristoiu și eu, știm foarte bine ce odăjdii politico-ideologice poartă acum și care au fost cele pe care le-au lepădat după decembrie 1989. Și poate că nu este lipsit de interes să vă povestesc câteva ceva despre o experiență pe care, împreună cu Ion Cristoiu, am făcut-o la Biblioteca Academiei. Am luat la mână colecții ale cotidianului ,,Scânteia tineretului’’ respectiv ale săptămânalului ,,Viața studențească’’ și  am deschis la numerele de gazetă în care erau publicate pagini întregi de fierbinți și entuziaste omagii adresate lui Nicolae Ceaușescu de ziua sa, de 26 ianuarie. Să vezi și să nu crezi!Din colecții fuseseră tăiate, cu mână calificată, coloane întregi, așa încât lipseau tocmai anumite mesaje- vezi bine că nu critice- transmise Geniului Carpaților. Făcând noi un mic exercițiu de memorie, ne-am adus aminte și cam cine erau semnatarii unora dintre omagiile astfel cenzurate și chiar cu câtă stăruință ne cereau să dăm curs pateticelor lor mesaje.
 Dincolo de multe și felurite lucruri care, uneori, ne și despart, în aceasta ar consta una dintre cele mai temeinice cauze ale respectului și  ale încrederii mele în Ion Cristoiu. Ceea ce m-a și făcut ca, atunci când m-am aflat în dezacord cu judecățile sale de valoare sau cu anumite luări de atitudine, să spun și să scriu despre asta, în mod deschis și sub proprie semnătură. Fără, însă, ca niciodată, asta să afecteze prietenia noastră. Vocație a dialogului care îl definește pe Ion Cristoiu dar care, din păcate, nu mai definește dureros de multe demersuri ale spațiului nostru public.

 De regulă, atunci când se discută despre prezența lui Ion Cristoiu în presa și în viața publică a ultimelor trei decenii, se insistă asupra ideii că el este un adevărat, poate chiar greu de egalat, făcător de gazete, implicit un descoperitor și promotor de tinere  talente în această atât de râvnită și atât de invidiată meserie. Dar, dacă citim mai atent mărturiile unora dintre cei pe care Ion Cristoiu i-a creditat și i–a susținut, vom vedea că mulți, dacă nu chiar cei mai mulți dintre ei, au în  comun curajul de a căuta adevărul și de a se bate pentru ca acest adevăr să învingă mârșave jocuri de interese și de influență. Crez de viață și de muncă pe care, spre meritul său, Ion Cristoiu este cel dintâi care îl respectă în demersurile sale și, în acest fel, își definește și își reconfirmă prezența redutabilă în presă noastră.

 Acestea au fost câteva dintre principalele motive pentru care acum, cu puțin înainte de închiderea ediției, doresc să îl felicit pe confratele și prietenul Ion Cristoiu și îi doresc ani mulți și spornici să în viață și în gazetărie. Să NE trăiești, Ion Cristoiu, fiindcă NE foarte trebuiești!