La pas, prin Turnu Măgurele

Sînt un intrus într-o lume de care mă leagă doar parcul. Oamenii cu care aveam ceva afinităţi s-au mutat în cimitir ori s-au răspîndit aiurea, să-şi împlinească rostul ursit.

1 Nici n-ajung bine la Turnu Măgurele, că o şi pornesc pe strada mare, între gară şi parc. N-am o ţintă anume, mă plimb pur şi simplu, să văd lumea, să regăsesc atmosfera cea veche, cu iz de cufăr cariat. "Plec în oraş", obişnuiesc să spun la ieşirea pe uşă. (Culmea, în Bucureşti n-am folosit niciodată această expresie. Capitala e neprietenoasă, nu-mi stîrneşte vreo nostalgie care să mă scoată din casă. E doar un spaţiu profesional şi de aceea nu declanşează emoţiile, aducerile aminte. În Bucureşti nu "plec în oraş", ci mă duc la birou, la instanţă ori la Parchet, undeva adică. Atît şi nimic mai mult. Merg, invariabil, pentru a rezolva o problemă de serviciu sau personală.) Aşadar, o iau spre centru şi cercetez oamenii, casele, locurile cîndva atît de familiare. Aproape de hotel mă întîlnesc cu un amic, acum pensionar. Mă opresc să-l salut şi să schimb niscaiva vorbe de tîrg provincial. "Uite, taman ce dădui pe la biserică, să aprind o lumînare pentru un prieten abia prăpădit", îmi zice el. Îmi şopteşte şi numele răposatului, dar e cu neputinţă să mi-l amintesc. Memoria l-a scos definitiv din sertarul cu lucruri de prisos, l-a înmormîntat deja. "Ştii, şedea mereu pe banca aia", îmi explică el şi-mi arată o bancă dinspre statuia lui Tudorică Dorobanţu’. Altădată, oamenii erau identificaţi după funcţii şi ranguri. Cînd se pensionează şi îmbătrînesc, ei sînt reperaţi după banca ce le odihneşte resturile de destin. Alte semne distinctive nu prea au şi d-aia moartea lor trece neobservată. O dispariţie domoală şi lentă, indiferentă să-ţi afle identitatea. Dincolo nu te legitimează nimeni! Eşti doar ăla de pe o bancă oarecare...

2 Păşesc prin faţa Primăriei. E neschimbată. În iarna entuziasmului colectiv şi manipulat cu viclenie, în 1989 adică, fiorul revoluţionar mă tulburase şi pe mine. O noapte sau două, am dormit în această clădire, ca apărător al libertăţii dezceauşescizate. Eram tînăr atunci şi idealist. Naiv şi neterminat. Simţeam că voi transforma lumea, laolaltă cu alţi "nebuni". Din fericire, m-am trezit la timp şi visul s-a năruit pe dată. N-a durat decît vreo trei săptămîni şi gata. Cîteva întîlniri cu oamenii muncii, întru lămurirea chestiunii, discursuri încropite la faţa locului şi pasul înapoi. Revoluţia nu e o stare continuă, slavă Domnului! Altfel e anarhie. Cînd cineva, demult, m-a sunat să mă asigure că îndeplinesc condiţiile pentru obţinerea certificatului de revoluţionar, am refuzat categoric apropoul. Mi se părea o impietate, nu săvîrşisem nici o faptă eroică. Fusesem doar un exaltat, ca atîţia alţii. Şi încă unul viu. Întîmplarea asta mi-a adus aminte de una povestită de Kazantzakis în "Raport către El Greco". Cică "un căpitan cretan, un biet cioban care duhnea a bălegar şi a ţap", întors recent din războiul de eliberare a insulei, primeşte, printr-un mesager, o diplomă ce-l proclama erou. "Ce-i cu hîrtia asta?, l-a întrebat iritat pe cel care-o adusese, au intrat cumva oile mele în vreun lan de grîu? Trebuie să plătesc pagubele?
Trimisul, foarte bucuros, a desfăşurat pergamentul şi l-a citit cu glas tare.
– Zi mai pe limba mea, să pot înţelege, ce vrea să zică?
– Că eşti erou şi patria ţi-a trimis această diplomă s-o pui în ramă, să rămînă copiilor dumitale.
Căpitanul a întins o labă de uriaş:
– Ia dă-o-ncoace!
A luat pergamentul, l-a rupt în bucăţi şi l-a aruncat în foc; tocmai fierbea o căldare cu lapte.
– Du-te şi spune-le că nu m-am luptat ca să primesc un petic de hîrtie, ci ca să fac istoria.
Să fac istoria! Ciobanul acela sărman simţise prea bine ce voia să spună, dar nu ştia cum. Ori poate a spus-o într-un chip sublim?"
Eu nu făcusem istorie, ce blasfemie!, şi de aceea am refuzat "pergamentul". Nici alţii nu făcuseră, dar l-au acceptat...

3 Mă aşez pe o bancă din parc, vizavi de foişor. Odinioară, duminica, în foişor se strîngea fanfara militară şi cînta. Nu era rău deloc. Muzica militară înflorea sentimentul acela de patriotism naţional pe care l-am pierdut între timp. Nu-mi mai folosea la nimic, ba mă stînjenea, în epoca ce îngăduie hotarele doar cartografic. Nu s-au modificat rînduielile din parc. E cam la fel ca în urmă cu 20 de ani. A dispărut, însă, lumea de atunci, s-a scufundat în neant. Cea nouă îmi e străină şi asta îmi accentuează sentimentul de venetic. Sînt un intrus într-o lume de care mă leagă doar parcul. Oamenii cu care aveam ceva afinităţi s-au mutat în cimitir ori s-au răspîndit aiurea, să-şi împlinească rostul ursit. Inşii cu care mă intersectez în grădina publică vin de altundeva şi se duc în direcţii necunoscute. Drumurile noastre nu mai coincid, cum s-a întîmplat odată. Prezenţa mea în "tabloul" pe  care-l privesc de la distanţă e o tristă cacofonie şi de aceea îl părăsesc neşovăielnic. Mă aşteaptă vremelnica "celulă" de la Bucureşti şi-un potop de aleanuri.