La Viena

"Viena este un oraş fermecător, ademenitor, îţi aminteşti veşnic de ea ca de o iubită. Frumoasă, cochetă, nestatornică, ştie să se îmbrace, să se dezbrace, să cedeze, să înşele, nu din ură, nici din dragoste, ci în glumă.

Ea nu umblă ci dansează; nu te cheamă, ea cântă. întinsă pe spate pe malul Dunării, ploaia o udă, zăpada o acoperă, soarele o încălzeşte; o zăreşti numai, ea nu se lasă văzută de tot şi îţi spui: Thalia, Aglaia, Eufrosina, Viena; cele patru graţii!" Aşa îşi descrie ciudata "boală" Nikos Kazantzakis, o boală cu numele capitalei austriece.

Viena însă n-are nimic nestatornic, e fidelă şi egală cu ea însăşi  în  fiece clipă. Nu ştie să înşele şi nici să dezamăgească. E o iubită la care tânjeşte orişicine, pedantă şi curată, strălucitor de curată. E o sirenă al cărei cânt te subjugă pe vecie, şi cum să i te împotriveşti, când trupul ţi se dăruieşte languros? De sus, de pe coama Grinzig-ului, "graţia" îşi desăvârşeşte ademenirea sub voaluri transparente de clarobscur. Îi intuieşti doar rotunjimea trupească şi gândul o ia razna, clocotitor. Întinzi mâna s-o mângâi, şi frumoasa făptură îţi răspunde zâmbind, cu dinţii ei albi ca mărgăritarele. O perfecţiune ireală, statuară parcă, i-a împlinit corpul de marmură. Cu ea la braţ te simţi chipeş şi nemuritor ca un zeu. Şi norocos nevoie mare. Viena este, mărturisesc pastişându-l pe "Marele Cretan", şi "boala" mea. Seducătoare şi inefabilă.

*
Îmi place să stau în holul hotelului şi să cercetez lumea. S-o iau cu de-amănuntul şi să încerc a o-nţelege. Să ghicesc seminţiile perindate prin faţa mea şi să le desluşesc mişcările, atitudinea, relieful exterior. Spectacolul e fascinant şi arar mă plictisesc să-l urmăresc.
Pe uşa rotativă păşesc acum doi bătrânei, să tot aibă vreo şaptezeci de ani. Sunt îmbrăcaţi tinereşte şi au un aer occidental. El calcă mai greu şi clipeşte uşor din pleoape. Ea e ţanţoşă şi înfiptă, semnul hotărârii. Bătrâna se aşază pe canapea, lângă mine, şi o aud vorbind româneşte. Habar n-are că sunt român, de unde şi  dezinvoltura-i arţăgoasă. Se plânge de zgomotul din jur, de îngustimea culoarului, de lipsa bagajistului, de orice. Genul de muiere veşnic oţărâtă. Soţul e prins cu formalităţile de închiriere şi n-are timp s-o asculte. Şi nici nu vrea, cred. O ştie pe de rost şi dinadins se preface că n-o aude. "Jane, dar nici lift n-au !", se miră burzuluindu-se viperoasa. Dacă şi-ar mişca fundul spre dreapta, un pas numai, s-ar împiedica de uşile lifturilor. Dar nu, îi e mai uşor să-şi verse fierea şi să-l cicălească pe consort cu vorba ei de şmirghel. "Jane, dragă, cară tu geamantanele, că amărâţii ăştia nu se-nghesuie !", ordonă femeia caporal, şi Jan apucă voiniceşte valizele burduşite. Prins între geamantane şi însoţit de dojana femeiască, Jan pare un martir.

A doua zi caut o clipă de smerenie în Biserica St. Michael. Orga susură vraja divină, şi lumina cernită prin vitraliile geamurilor înalte e născătoare de magie. Sunt aproape de absolutul efemer. Dar şi de septuagenara de ieri, observ cu surprindere. Omul ei aprinde lumânări şi se închină spăşit. Când termină turul pe la icoane, se apropie de nevastă şi-o ia de mână, să plece. Ea se smuceşte vociferând ascuţit şi-l împinge brutal. Din ochi îi scapără scântei de ură. "Lasă-mă-n pace, pleacă de aici !", îl umileşte ea pe bietul bătrânel. Jan se retrage învins, cu capul plecat, iar ea rămâne suverană în spaţiul ce-ar trebui s-o îmbuneze. Într-un târziu, matracuca se ridică şi părăseşte casa lui Dumnezeu. Câtă răutate pot îndura unii oameni de dragul convenienţelor sociale! Ori de frica prejudecăţilor. Jan s-a decis, resemnat, să bea până la fund oala cu otravă. Şi nu se sfieşte să-şi ispăşească pedeapsa nici măcar la Viena.

*
Dimineaţa, la micul dejun, barul se umple de mâncăi. Sfrijiţi şi pântecoşi, bondoci şi lungani, femei şi bărbaţi înfulecă aprig să-şi potolească foamea de peste zi. Un tablou grotesc cu guri cosmopolite mestecând, simandicos sau hulpav, bucate apetisante. Guri căscate spre abisul omenesc, prin care digestia se destrăbălează indecent. Rob al acestei necesităţi deloc estetice, omul e o gaură prelungită intestinal spre closet, şi pe un astfel de traseu măreţia i se  risipeşte dizgraţios.
În faţa mea o arăboaică e altcumva decât ceilalţi. I se zăresc doar ochii, negri ca tăciunii. Restul figurii e ascuns sub o streaşină mată. Ca şi trupul de altfel, acoperit până-n pământ cu pânzeturi de culoarea  smoalei. O hârcă din motive religioase pare făptura creolă.

Dintr-o femeie frumoasă, habotnicii credinţei au făcut o năframă de doliu. Rânduiala musulmană e neatinsă din vremea lui Mohamed şi de aici părelnica virtute sub care piere femeia. Ca să mănânce, sărmana de ea îşi saltă voalul, după care îl coboară stingherită, ca nu cumva păgânii s-o surprindă în flagrant de masticaţie. Copiii de-alături nu  iau în seamă ciudăţenia vestimentară a mamei lor. Şi nici tatăl, un tinerel în pantaloni scurţi şi-n tricou. Inconsecvent cu el însuşi, fundamentalismul musulman permite, iată, şi portul european, dar nu şi la femeie. O femeie mereu discriminată, din nefericire.