Lecţia repatrierii lui Claudiu Niculescu

Voltele lui Claudiu Niculescu prin fotbalul străinez au fost de fiecare dată de istoric scurt şi nesemnificativ. În astfel de cazuri, verdictul tentativei eşuate pare incontestabil. Iar eşecul este pus de obicei în cârca jucătorului, pe care ne grăbim să-l considerăm incapabil să se acomodeze unor condiţii de profesionism bănuite a fi cu mult peste standardele autohtone.

Astfel de judecăţi se suprapun uneori realităţii de fapt. Alteori însă verdictul este nedrept. Fiindcă sunt situaţii în care jucătorii devin doar victime ale conjuncturii. În această postură cred că se află şi Claudiu Niculescu. Soarta lui s-a jucat mereu în contratimp. Oportunităţile favorabile jucătorului au fost întotdeauna ratate. Ori de câte ori au apărut oferte de transfer promiţătoare, serioase şi tentante pentru Claudiu, acestea au fost refuzate, deoarece se întâmpla ca şi Dinamo să aibă nevoie stringentă de jucător. Clubul, în schimb, a recompensat loialitatea lui Claudiu cu acordul de transfer în străinătate abia atunci când s-a întâmplat ca ofertele să fie subţiri. Experimentul din Cipru, ultimul din cariera jucătorului, este edificator în acest sens. Sunt convins că el a eşuat, deoarece fotbalul din insulă nu a stimulat în nici un fel ambiţiile românului. Fiindcă, altfel, îmi este greu să cred că un fotbalist de talia lui Claudiu Niculescu nu a corespuns standardelor campionatului cipriot şi de aceea s-a întors acasă.

Exilul lui Claudiu Niculescu este de-acum de domeniul trecutului. Jucătorul a revenit din nou la Dinamo şi cred că această repatriere poate fi considerată de departe ca fiind cel mai bun transfer al câinilor din anul care se pregăteşte de ducă. Dacă prezenţa lui Claudiu lângă prietenii Ionel Dănciulescu şi Florin Bratu va fi asociată cu renunţarea la nişte magherniţe de fotbalişti cu salariul cât Casa Poporului, atacul lui Dinamo va fi şi mai valoros, şi mai ieftin la plată.

Nu mi-am propus să fac un caz din păţaniile lui Claudiu Niculescu şi erorile manageriale de la Dinamo. Din această experienţă particulară se pot desprinde însă anumite învăţăminte numai bune şi pentru alte cluburi, mai ales în situaţia de criză pe care o traversăm. Observăm în comportamentul multor patroni din prima divizie tentaţia acţiunii hazardate. Scoaterea la mezat a unor jucători valoroşi în această perioadă a prigoanei financiare se încadrează în categoria manevrelor sortite eşecului. Evident, nu este acesta momentul în care vânzătorii pot obţine preţul corect, preţul care să acopere valoarea reală a ofertei. Negustorii abili, chiar şi cei care nu sunt marcaţi de vreo jenă financiară, vor şti să profite de faptul că vânzătorul negociază cu apa-n gură şi vor forţa preţul în jos. Iar tarabagiii convinşi să vândă sub preţ vor pierde de două ori. Deficitul financiar rezultat din subevaluarea jucătorului va fi dublat de cotonogirea valorică a echipei. Evitarea căderii în astfel de capcane negustoreşti presupune o altă atitudine. Conservarea valorilor autentice în aşteptarea unor oportunităţi favorabile şi strângerea curelei prin renunţarea la cheltuielile pe produse dubioase îi poate ajuta pe finanţatorii cluburilor să păstreze corabia pe linia de plutire.