Libertatea de a nu munci şi de a nu primi salariu

Într-adevăr, dacă ar fi numai să visăm la lumea în care se va prăbuşi o nouă Citadela a Răului, munca, ar trebui să încercăm să valorizăm în amănunt marea cucerire a concediului fără plată!

Restanţe maladive ale istoriei omenirii îşi găsesc, în anii noştri, în România feudalistă, vindecarea. Până mai ieri, exista o dogmă a progresului cu orice chip, de care trebuia să se învrednicească societatea. S-a terminat cu această nebunie. Acum, în toate planurile vieţii, se poate regresa în voie. Exista, de asemenea, un fel de obligaţie a bunului-simţ, a echilibrului, a egalităţii între oameni. Fireşte, această obligaţie era mai degrabă principială, răspândirea ei practică necunoscând amploarea pe care i-o doreau militanţii cauzei. În vremea noastră însă, bunul-simţ a devenit o imposi­bi­litate. Dorinţa de echilibru - o ano­malie. Egalitatea între oameni a fost declarată dogmă criminală. Se schimbă lumea, şi noi o dată cu ea.

Una dintre marile nenorociri ale tipurilor de societate care ne-au premers - şi mai ales societatea socialistă - a fost obsesia muncii. Nu se spunea în permanenţă că munca este izvorul tuturor satisfacţiilor materiale şi spirituale? Nu se striga pe toate drumurile că numai prin muncă ne vom atinge fericirea? Existau şi lozinci, zicători, proverbe care proclamau în mod ipocrit această mârşăvie, care e munca, drept temei unic al pâinii: "Cine nu munceşte nu mănâncă" sau "Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă". Mândreţea aceasta a naturii care e omul leneş, trândav, cinic era ţinta permanentă a epigramelor, caricaturilor şi pamfletelor umoriştilor de la Curtea Hărniciei. Nu putea omul să se aşeze pe burtă şi să vegeteze, că şi sărea societatea pe el să-l predea trudei. Nu putea omul să ia o pensie după 35-40 de ani de inactivitate, că i se cereau neapărat acte doveditoare ale activităţii. Aspiraţia secretă a milioane de puturoşi intrase în decrepitudine. Oamenii nu mai îndrăzneau să creadă că va veni şi o vreme în care, de la naştere până la moarte, să fie obligaţi să nu facă nimic.

Dictaturile au dus la paroxism ideea de muncă obligatorie. Le obseda dezvoltarea lor, prin munca tuturor. Cum altfel s-ar fi făcut acele autostrăzi perfecte din Germania dacă nu se muncea din greu, sub teroarea lui Adi? Însăşi industrializarea Rusiei Sovietice ar fi fost o lo­zincă de unică folosinţă dacă nu se muncea pe brânci. Chiar societăţile democratice s-au compromis prin muncă. În loc să lase lucrurile să se dezvolte de la sine, ca buruienile, aceste so­cietăţi au intervenit, prin tot felul de mijloace perfide, asupra cetăţenilor, ca să-i facă să muncească. Şi cele mai răspândite mijloace de corupere a popoarelor prin muncă au fost salariul şi pensia.

În toate aceste situaţii, concediul fără plată era o contradicţie în termeni şi pentru angajatori, şi pentru angajaţi. Numai Guvernul Boc al României a găsit zilele trecute soluţia pentru criză: intrarea obligatorie a poporului român în concediu fără plată. La început, pentru o perioadă. Cu timpul, bineînţeles, definitiv. Nu urma decât alinierea tuturor forţelor de bine ale societăţii pentru legiferarea Codului de luptă împotriva muncii. Cetăţeanul veacului al XXI-lea are nevoie de această supapă, şi anume să i se asigure viitorul prin concedii fără plată. Concedii, fireşte, dar mai ales fără plată.

În acest fel, el nu mai are nici grija istovitoare a zilei de salariu, când, zor nevoie, oriunde s-ar fi găsit, trebuia să meargă la casierie să-şi ia leafa. Şi nu mai are nici nevroza pensiei. Membrii societăţii româneşti vor fi treptat eliberaţi de obligaţia de a munci şi de a-şi câştiga o pâine prin munca lor. Generosul premier Boc şi yesmenii săi au lansat (poate cu prea multă modestie) această idee genială: libertatea de a nu munci şi de a nu primi salariu. În perspectiva eternizării la putere a acestui Guvern, se va trece ulterior la etapa superioară a acestui tip de gândire: pedepsirea necruţătoare a celor care vor fi prinşi muncind.

Într-adevăr, dacă ar fi numai să visăm la lumea în care se va prăbuşi o nouă Citadela a Răului, munca, ar trebui să încercăm să valorizăm în amănunt marea cucerire a concediului fără plată!

Închipuiţi-vă că ar dispărea medicii, iar bolnavii nu ar mai fi dependenţi de ei, ci s-ar radicaliza şi ar merge direct la cimitir. Dar inginerii ce să construiască? Dar economiştii ce socoteli să mai facă? Dar electricienii? Ar fi oare ceva neplăcut în imaginea unei Românii aţipite cu degetele în priză? S-ar putea sfârşi ono­rabil şi viaţa minerilor, eliberaţi de sub teroarea cărbunelui, aşa cum înşişi aca­demicienii ar putea deveni muritori de foame, ca să se poată pătrunde, în mod intim, de viaţa poporului pe care-l reprezintă. Cât va mai dura nenorocirea aceasta, care îi chinuieşte pe copii, de-a învăţa carte de la nişte învăţători şi profesori, cărora concediile fără plată le-ar putea reduce pofta nesăbuită de a alfabetiza poporul? Un popor analfabet este, cumva, de dispreţuit?

Nici un guvern din lume nu s-a iluminat de o idee asemănătoare celei care l-a curentat recent pe domnul Emil Boc. Ceva din abrupteţea interjecţiei, din care acest om provine, i-a dăltuit şi caracterul. Faptul că radicalul premier român (care odată la 4-5 fraze vorbeşte despre plecarea acasă) a putut ajunge la o asemenea soluţie, care unora li se pare imposibilă, îl califică din oficiu ca singurul cetăţean român care trebuie să rămână în activitate pentru a guverna cele câteva milioane de concediaţi fără plată.