Liste

A existat cândva, în secolul trecut, o modă a clasamentelor, începută cu faimoasa "Carte a listelor", întocmită de Wallace şi Wallechinsky. Acolo puteau fi găsite liste ale celebrităţilor care au murit în plină activitate sexuală, ale celor suspectaţi de a fi fost Jack Spintecătorul, ale câinilor care sunt mai mult sau mai puţin dispuşi să muşte. Sau să nu uităm lista locurilor în care nu este recomandat să faci autostopul. Cunosc locuri pe internet care îţi permit să pierzi o mulţime de vreme aflând o sumedenie de lucruri, care de care mai neaşteptate.

Există însă şi o anumită nevoie personală, cel puţin pentru cei mai obsesivi dintre noi, de a clasifica. Ştim astfel, cu mai mult sau mai puţină precizie şi obiectivitate cum arată harta preferinţelor noastre într-un anumit domeniu. De exemplu, dacă aş fi întrebat care este cel mai original titlu de carte pe care l-am întâlnit vreodată aş ezita foarte puţin. E vorba de "Omul care şi-a confundat nevasta cu o pălărie", una dintre cărţile conţinând povestiri despre pacienţii neurologului Oliver Sacks.
După o carte despre migrenă, apărută în l970, Sacks devine celebru datorită relatării experienţelor sale în timpul tratamentului cu L-dopa a encefalitei letargice. Înşiruirea de anecdote clinice devine subiectul unui film care îi pune faţă în faţă pe Robin Williams şi Robert de Niro. Succes răsunător. Poate la fel de mare ca al descrierilor de cazuri de sindrom Tourette, Parkinson, scleroză amiotrofică laterală şi autism. Traduse în cel puţin 22 de limbi (inclusiv finlandeza, catalana şi turca), tipărite în tiraje impresionante, ele l-au făcut pe Sacks "un poet laureat al medicinei contemporane", cum susţine un celebru cotidian.
Iubitor de muzică, lucru vizibil poate şi din simpatia cu care îşi descrie pacienţii muzicieni, Sacks îşi consacră acestui imens subiect cel mai recent volum: "Musicophilia – poveşti despre muzică şi creier". Pe copertă, autorul este fotografiat ascultând în căşti (aflăm din introducere) sonata Patetică a lui Beethoven, în interpretarea lui Alfred Brendel. Semn bun, alegere înţeleaptă, gust impecabil. Asta nu înseamnă că nu avem parte de poveşti cu adevărat senzaţionale. Primul capitol ne vorbeşte despre un chirurg de vârstă mijlocie, neutru în materie de muzică. După ce este lovit de un trăsnet devine pasionat de muzică, învaţă să cânte la pian şi să compună. Mintea lui este inundată de un adevărat torent de note muzicale. De ce? Nu ştim cu siguranţă, pacientul refuză să se supună unor investigaţii amănunţite. Oricum, afirmă el, viaţa e mai interesantă când eşti atât de preocupat de armonii.

Există şi situaţia diametral opusă, să-i spunem muzicofobia. Autorul descrie halucinaţiile muzicale, melodiile care se repetă la infinit, care îi fac pe pacienţi să ţipe de durere, să nu mai suporte nici un sunet, numind-o "agonie acustică", practic imposibil de tratat. Sunt pomenite mai apoi tulburări neobişnuite, cum ar fi "amuzia", incapacitatea de a percepe sunetele ca muzica, sau "disarmonia" în care subiectul nu percepe armonia, în timp ce percepţia melodiei nu este afectată.
Cartea devine fascinantă în capitolele "Memorie, muzică şi mişcare" şi "Emoţie, identitate şi muzică" care ne introduc în domeniul insuficient cunoscut şi apreciat al terapiei prin muzică. Există, printre altele, o terapie de "intonaţie melodică" pusă în ajutorul bolnavilor care şi-au pierdut capacitatea de exprimare în urma unui accident vascular cerebral. Sacks vorbeşte de puterea aproape miraculoasă a muzicii în tratamentul tulburărilor de mişcare, ca maladia lui Parkinson, despre uluitoarele aptitudini muzicale ale copiilor şi adulţilor care suferă de sindromul Williams, ne reaminteşte că mulţi dintre marii percuţionişti de jazz au o formă de sindrom Tourette. Nu există explicaţie ştiinţifică...

Autorul vorbeşte cu mult entuziasm despre om ca reprezentantul unei specii muzicale. Nou-născutul, chiar şi fătul în ultimul trimestru al sarcinii, par să fie capabili să perceapă muzica. Abilităţile muzicale, aprecierea muzicii, pot rămâne intacte chiar şi în demenţă. Omniprezenţa muzicii o poate banaliza, dar puterile ei par să fie nemăsurate, chiar dacă nu le înţelegem în amănunt.
Mulţi colegi îi reproşează lui Oliver Sacks insuficienta rigoare ştiinţifică. Invidioşi pe autorul unei poveşti despre agnozia vizuală (sau prosopognozie) care descrie drama celui care şi-a confundat nevasta cu o pălărie, pusă pe muzică şi transformată în operă de către Michael Nyman?
Ce n-aş da să o am pe CD...