Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
n) Cică „Tot ceea ce este mare literatură în lume este un tratament”. Aşa ne-a dezlegat misterul fundamental al vieţii poetul Adrian Păunescu pe vremea în care ne trata încă de multele beteşuguri ale sufletului. Păi, dacă bardul are dreptate, şi are, de ce lumea e tot bolnavă? De ce nu s-a vindecat de prostie şi răutate, de urât şi superficialitate? Sau tratamentul este contraindicat ignoranţilor? Ori nu ştim ce înseamnă „marea literatură”? Vasăzică, omenirea e un imens sanatoriu cu poeţi şi scriitori pe post de medici. Reţeta e simplă, un catren la micul dejun, la prânz un roman, iar seara un poem, eventual un sonet. Lipsesc de la capul pacientului pictorii şi compozitorii şi astfel îmi dau seama de ce tratamentul nu-şi află efectul. Un flacon de El Greco şi o injecţie cu Chopin, vă rog! Cuvântul scris nu ajunge să-mi scadă febra. Şi lăsaţi balerinele să-mi fie asistente! Lebede albe în nopţile negre, îngeri rătăciţi printre ciocli.
n) Abia mă liberasem din armată, confuz şi derutat, şi m-am nimerit la braţ cu „omul sfârşit” al lui Giovanni Papini. „Eu n-am fost niciodată copil”, se mărturiseşte urmaşul lui Dante. „N-am avut copilărie. (..) Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut întotdeauna, singuratic, gânditor. (...) Iar dacă, după ce m-aţi ascultat, veţi continua să credeţi – în ciuda vorbelor mele – că sunt într-adevăr un om sfârşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sunt sfârşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri, şi că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul”. Până să cunosc izbânda, am gustat cu nesaţ din ratare. Italianul m-a vindecat pe veci de trufie. N-am mai apucat să zbor, aripile mi s-au retezat pe dată, fiindcă pricepusem deja că speranţele sfârşesc inevitabil în cenuşă. Iar la capătul privegheat cu tămâie şi lumânări te aşteaptă o cruce. Propria ta cruce. Da, căci eternitatea nu există decât în doliu...
n) Tot cam atunci, prin „Confesiunile” lui Rousseau am devenit mizantrop. Citeam cu respiraţia întretăiată spovedania elveţianului – „nu pot pune piciorul în stradă fără să mă pomenesc înconjurat de lucruri sfâşietoare; mă grăbesc cu paşi mari să ajung în afara oraşului; îndată ce văd verdele naturii, încep să răsuflu. Să mai fie de mirare că-mi place singurătatea? Pe feţele oamenilor nu văd decât duşmănie, iar natura îmi surâde mereu” –, fără să am habar că aleg solitudinea. Am suferit pentru fiecare lovitură primită de Jean-Jaques şi m-am revoltat deopotrivă. I-am duşmănit pătimaş pe toţi detractorii „hoinarului singuratic” şi mi-am jurat să-l răzbun. În timp, ura mea s-a măcinat, iar azi e doar amintirea unei porniri adolescentine. Caraghioase şi inutile. Părintele lui „Emil” m-a învăţat lecţia neiubirii de oameni şi nimic nu este în stare să mă întoarcă din drum. Omul e o canalie, un ticălos fără seamăn, asta-i înţelepciunea primită de la bruta care şi-a abandonat propriii copii.
n) Nu altcândva, André Castelot m-a deprins cu mirosul rânced al gloriei metamorfozate în înfrângere. În uitare. Temutul Napoleon, omul în faţa căruia a îngenuncheat liota şefilor de stat şi împăraţi, moare în singurătatea cea mai sinistră. Exilat şi repudiat pe o insulă minusculă, departe de un popor slujit cu fanatism, din dorinţa eroică de a-l sui deasupra altora. Acolo, în surghiun, meritele i s-au transformat în păcate capitale, iar virtuţile în capete de acuzare. Gloria de altădată i-a fost lespede pe mormânt, nimic altceva. Povesteşte autorul că „La Sfânta Elena, împăratul le-a prezis tovarăşilor săi: – Veţi mai auzi încă Parisul strigând Trăiască împăratul !
Şi mulţimea, privindu-i acum pe aceşti veterani ai gloriei care mergeau în urma coşciugului, îi salută cu strigătul care altădată, pe câmpurile de luptă, îl făcea pe inamic să se cutremure, dându-le de ştire că Napoleon e acolo şi că-i va învinge: – Trăiască împăratul!”. La ce bun să te lupţi pentru omul gloată? Şi, nu vă mint, în cincizeci de ani de bâjbâieli pământene n-am găsit răspunsul potrivit. (Va urma)
