Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poți crede că nu e lumină, ci ulei din candelele mănăstirilor din Bucovina. Când ajungi la Hanul Răzeșilor, adică în locul din care aproape că poți să vezi cu ochiul liber și Mirceștii lui Alecsandri, și Pașcanii lui Sadoveanu, și Humuleștii lui Creangă, simți cum începe să picure uleiul din candele pe dealuri. Ai vrea să nu mai pleci nicăieri de acolo. Tot ce mai poți să faci este să întri în han și să te așezi lângă o plită în care arde un foc molcom, nu fiindcă a venit frigul, ci vremea poveștilor. Prima dintre ele este chiar lumea în care te afli, departe de sudul în care ți-ai lăsat și lipsa de speranță, și spaimele.
Dacă n-ar fi îmbrăcat după moda de azi, ai zice despre proprietarul hanului, Nelu Asaftei, că tocmai s-a întors de la Războieni, nu din curtea casei unde s-a născut, ci de la bătălia purtată de Ștefan cel Mare împotriva turcilor. O să vină și Vodă curând! O spune lumina sfântă de pe dealuri. Și-o mai spune și liniștea ce se așterne peste lume sub formă de nechezături de cal.
Direct din ochii voievodului pare să vină înserarea ce mă găsește, câteva ceasuri mai târziu, dar fără să fi plecat din poveste, la porțile mănăstirii Râșca, de la porțile istoriei Moldovei, care începe cu prima biserică zidită aici de Bogdan, Întemeietorul. Din biserica aceea au izvorât mai apoi toate celelalte biserici pe care le vezi curgând albastru, precum Voronețul, prin albia veacurilor și a obcinelor. Biserica mănăstirii Râșca și cetatea împrejmuitoare sunt nevoite să stea pe loc. Altminteri, chiar că s-ar clătina cerul pe care ele îl țin pe umeri. Iar dragul de părinte Mihail, starețul, n-ar mai ști cum să-i oprească pe îngeri și pe sfinți în icoane. Oricât de mult s-a grăbi să-i sară în ajutor, cu experiența sa de jandarm, dar mai ales de om care iubește ca puțini oameni oamenii, fălticeneanul Ionuț Zamă.
Crenelurile de pe ziduri par a-ți spune că te poți apăra de diavol cu pușca. Bătăile de toacă și rugăciunile sunt totuși mai potrivite. După care, părintele David, poetul Andrei Peniuc de până acum opt ani, când a luat calea mănăstirii, închide porțile . Cu Dumnezeu și cu noi înăuntru. Dar nu ca să nu fugă Dumnezeu le închide. Ci fiindcă e noapte. Nu în gândurile părintelui stareț. Și nicidecum în icoane.
Dacă ar fi să te iei după merele ce luminează cu flăcările lor parfumate satele, în Bucovina nu se înnoptează niciodată. La Râșca, lumina acestora își dă mâna cu lumina candelelor. Le aud, din chilia în care încerc să dorm, cum picură de jos în sus, către cer. Sunt cât se poate de convins că în zori iau chipul zilei care se întoarce pe pământ. E timpul să ne întoarcem și noi acasă. Adică niciunde, deoarece, nu doar pentru îngeri și sfinți, ci și pentru un biet muritor ca mine, acasă este, mai cu seamă toamna, aici!
Citește pe Antena3.ro
