Luminiţa

O săptămână i-am ţinut pumnii Luminiţei Gheorghiu, pentru că să ia  premiul de interpretare la Berlin.
Amintirea mea cea mai stranie cu Luminiţa vine de la Cannes.
Lumini strălucitoare, covor roşu, staruri, personalităţi, sărbătoare - era premiera filmului regizorului Hinneke foarte respectat de francezi. Protagonistele erau Juliette Binoche şi Luminiţa Gheorghiu. O priveam pe Luminiţa urcând scările palatului, pe covorul roşu şi aveam un sentiment straniu. Mă bucuram pentru noi toţi, o invidiam, eram curioasă, dar n-o pot uita din după-amiaza aceea de mai.
Era un film emoţionant, un film care te tulbură, trist şi foarte dureros.
Luminiţa încă foarte calmă, liniştită, fără entuziasme de moment.
Respecta evenimentul, dar nu se lăsa copleşită de el. Participa de la o anumită distanţă. Aşa e ea. Are un joc actoricesc experimentat - dacă nu mă înşel e singura actriţă de film după anii 90 cu care ne putem lăuda. E foarte căutată de regizori pentru chipul ei tragic şi misterios şi mai ales pentru jocul ei dirijat de inteligenţa inimii.
Talentul ei deosebit trimite ceva tânguitor în glasul plin de feminitate, mereu ascunsă căci rolurile ei sunt atât de dureroase, femeile jucate de ea sunt atât de aprige, pentru că soarta lor e desprinsă din tragicii greci.
Dar Luminiţa  are şi mult umor şi adeseori e amuzantă şi înduioşătoare.  Poartă câteodată drapată în jurul ei fatalitatea cu acel "nu-i nimic de făcut". "Haideţi să luăm viaţa aşa cum este ea" spun personajele ei zâmbind blând, îngăduitor şi gata de luptă.
Şi personajele Luminiţei nu luptă oricum, ci în linia întâi sub bătaia şrapnelelor. De aceea, când zâmbeşte, buzele se arcuiesc, dar ochii îi rămân trişti şi extrem de serioşi.
Luminiţa păstrează o distanţă fără agresivitate. Când te apropii de ea, te ridică pe sus o nelinişte cu un vânt, alteori ca un taifun, niciodată fadă, indiferentă sau lipsită de profunzime.
Ce mă impresionează la personajele Luminiţei, care-o cuprind implicit şi pe ea, este faptul că doresc să facă doar ce e drept şi cinstit într-o lume care nu e nici dreaptă, nici cinstită.
Actriţă din neamul acelora despre care regizorii spun  "dacă îi zic un lucru înţelege zece" - sau "dacă spune cuvântul întuneric se face noapte". Actorii despre care s-au spus lucrurile de mai sus sunt Toshiro Mifune şi Luminiţa din neamul lor este.
În acest film care a mers la Berlin, Luminiţa  joacă în regia lui Călin Netzer.
Îl respect pe acest tânăr regizor pentru filmele lui şi mai ales pentru Maria. Şi mi-e drag că face parte din acea rară castă regizorală care găseşte partituri uluitoare pentru actriţe şi pentru că filmele lui sunt construite în jurul "eternului feminin". Îl asociez cu un miros de proaspăt, curat, pur, transparent. E tânăr şi Domnul să-l aibă în pază şi pentru că laudatio a fost primit pentru Luminiţa, cu flori pentru ea o să închei.
Să ne aducem aminte de nevasta lui Moromete când spărsese ecranul şi se impusese că o actriţă puternică şi inteligentă, acea femeie cu ochii încercănaţi, extrem de expresivă, dură şi în acelaşi timp sensibilă ca o căprioară - care a adus o notă de demnitate în peisajul filmului românesc.
Pe urmă, după 1990, o actriţă de film serioasă, importantă - actriţă dorită de toţi regizorii de film.
Spectacolele ei de teatru - nu vreau să pierd nici unul pentru că mereu mă lasă cu gura căscată.
Când a dat concurs la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, cu foarte mulţi ani, Clody Berthola a ales-o dintre zecile de concurente, toate talentate, frumoase, înalte şi a spus comisiei "Luaţi-o pe fata asta! Ascultaţi-mă pe mine." Şi ei au ascultat-o.