Lupta cu ochelarii

O doamna spune cu naduf: "Mi-am pierdut un sfert din viata cautandu-mi ochelarii". Cautatul ochelarilor nu-i deloc subiectul care sa te faca mare autor povestindu-l.

Dar faptul ca-ti irosesti un sfert din viata pe un lucru atat de neinsemnat e neindoielnic un subiect. Ca-ti pierzi ochelarii, stiloul sau cheile e totuna. Iar daca socotim ca numarul celor care innebunesc de cateva ori in zi intrebandu-se "Unde dracu’ am putut sa-mi pun ochelarii?" ori "Unde mama naibii am ratacit cheile?" e mai mare decat ne inchipuim, e clar ca avem de-a face cu un fenomen universal. Ca omenirea ar fi urmat, foarte probabil, alta cale daca timpul cheltuit de milioane si milioane de oameni, generatii de-a randul, pentru recuperarea unor lucruri, in crearea carora insasi pierdutul e un element de baza, e un fapt ce nici nu mai trebuie demonstrat. E tot atat de verosimil si, in egala masura, neverosimil faptul ca foarte, foarte multi oameni rascolesc toata casa in timp ce au ochelarii pe nas. Poate ca e un caz tipic de respingere, in sensul ca organismul refuza tot ce nu-i natural in modul cum el functioneaza. Poate ca e ceva mai important si inca nu am aflat ce. Mai e o chestiune care trebuie sa ne puna pe ganduri: nu-ti pierzi ochelarii de la inceput. Chiar din ziua in care ti i-ai pus pe nas. Propozitia "De la o vreme uit unde-mi pun ochelarii" o spunem toti. E un fenomen in relatie cu timpul. Scurgandu-se anii, lucrurile se umanizeaza si trec la tot felul de provocari. Ochelarii dezvolta o inteligenta specifica. Exact ca robotii care, la un moment dat, nu mai asculta de oameni. Vina, prin urmare, nu e la noi, ci la lucrurile cu care avem treaba in permanenta. Lucrurile utile, dar care trec drept neinsemnate. Sau mult mai putin insemnate ca masina, vila sau firma intra deodata la ambitie, se ascund, isi fac de cap. Am verificat asta. Am notat intr-un carnetel locul unde mi-am lasat ochelarii si i-am gasit, dupa ce m-am tampit cautandu-i, in locuri unde nu aveam absolut nici un motiv sa-i las. Mai rau, dupa ce notez in carnet locul unde-mi las ochelarii, pierd carnetul. Il gasesc dupa o saptamana pe sifonier sau in buzunarul unei haine pe care n-o mai imbrac de ani de zile. Daca nu e conspiratie, ce e? Unii socotesc ca au pierdut cativa ani cu o femeie, altii ca au irosit ani buni intr-o slujba care nu li se potrivea. Nu exista familie in care unul din soti sa nu spuna la suparare: Mi-am mancat cei mai frumosi ani cu tine! Desi, daca refacem scenariul intregii noastre vieti cu calm si cu un dram de umor, vedem ca pierderea si castigul isi schimba continuu masura. Adevaratele pierderi, reale, indubitabile, din care nu se recupereaza nimic, sunt cele marunte, care se aduna. Am incercat sa inmultesc cele trei, patru cautari ale ochelarilor din fiecare zi cu 365 de zile, cu media de timp pe cautare, cu miile de nervi pe care mi-i fac, cu reprosurile pe care le adresez alor mei, cu anii de cand port ochelari, cu celelalte lucruri, pe care le pun bine si nu le mai gasesc decat atunci cand nu mai am nevoie de ele, cu ideile pe care, daca nu le insemnez imediat ce-mi vin, se ascund sau se duc la altii. Totalul a fost nimicitor. Si asta fara sa pun la socoteala pierderile ce rezulta din faptul ca plec adesea la treaba fara ochelari.