Macroeconomia unui buget mai mare

Dilemele politicii macroeconomice in Romania capata dimensiuni noi cand sumele din privatizare sunt considerabile si tot astfel sunt fondurile UE.

Dezinflatia si evitarea unor deficite externe excesive implica o buna conlucrare intre buget si politica monetara, cea salariala. Dar exista limite ale utilizarii rationale a bugetului in aceste scopuri. Cand creditul neguvernamental este, de departe, motorul cresterii deficitului de cont curent, diminuarea deficitului bugetar este un instrument ineficace. Aceasta s-a vazut in 2004 si se verifica si in acest an; deficitul bugetar a scazut la - 1,1 in 2004 (de la - 2,4 in 2003) si va fi, probabil, intre - 0,7% si 1% din PIB in 2005, in timp ce deficitul de cont curent a urcat la 6,8% in 2004 (de la 5,6% in 2003) si va ajunge, probabil, la peste 8,5% din PIB in 2005. Rationamentul pe care se bizuie programele convenite cu FMI are o hiba majora atunci cand echivaleaza o identitate contabila ex-post a marimii deficitului de cont curent (balanta bugetului + balanta sectorului neguvernamental) cu o functie de politica in care avem variabile rezultat si unele de control. Slabiciunea rationamentului este mai evidenta in conditiile liberalizarii contului de capital, cand firmele si cetatenii isi pot suplimenta usor puterea de cumparare (care ar fi, sa zicem, diminuata de impozite mai mari sau cheltuieli guvernamentale diminuate) printr-o inclinatie mai mare spre imprumut.

Are temei sa practicam deficite bugetare nu in expansiune (nu prociclice), cand creditul privat este in crestere rapida. Dar a miza pe buget in stabilizarea marimii deficitului de cont curent este un nonsens.

Dilemele politicii macroeconomice in Romania capata dimensiuni noi cand sumele din privatizare sunt considerabile si tot astfel sunt fondurile UE pe care le-am putea folosi anual (pot ajunge la 4% din PIB). Noi avem o infrastructura subdezvoltata, iar fondurile mentionate sunt mijloace unice, exceptionale pentru a finanta programe de care avem acuta si urgenta nevoie. Sunt doua aspecte macroeconomice de subliniat privind aceste sume: alte conditii neschimbate, aceste resurse nu afecteaza balanta bugetara, deficitul bugetar (neafectata fiind si datoria publica); exceptie fac sumele de cofinantare si contributia la bugetul UE; aceste resurse maresc cheltuielile agregate in economie, iar o cerere interna care creste mai iute decat oferta interna inseamna presiune inflationista. Deficitul de cont curent ar creste daca propensiunea spre imprumut a economiei private ar creste.

Grija expertilor FMI este legata de al doilea aspect: de capacitatea economiei de a absorbi resurse suplimentare fara ca si cererea agregata sporita sa induca puseuri inflationiste si, posibil, deficit de cont curent mai mare. Desi aceasta grija este legitima, ea nu trebuie sa fie mecanica, lipsita de nuante si circumstantieri. De la un anumit prag, restrictia impusa devine daunatoare. Mai ales ca aceste resurse ar fi utilizate pentru investitii publice de care avem nevoie in acesti ani; timpul, ca si contextul, are valoare economica. A exagera cu aceasta grija conduce la o atitudine stramba de genul: cu cat folosim mai putin din fondurile disponibile, cu atat mai bine, pentru a nu mari cererea agregata prea mult. Asa cum o utilizare irationala a resurselor costa, tot astfel o subutilizare negandita a lor anuleaza oportunitati de dezvoltare. Excesele pot fi in sus, ca si in jos.

Concilierea intre o judecata macro lucida (nu unilaterala si neaxata exclusiv pe termen scurt) si nevoia de dezvoltare a infrastructurii este posibila prin: nuantarea logicii contabile evocate pentru a despovara bugetul public de sarcini inutile; o prioritizare riguroasa a proiectelor de importanta nationala; o programare bugetara multianuala a realizarii proiectelor de importanta nationala, care sa tina cont de resursele disponibile si de nevoia de a asigura echilibrele macro; ameliorarea disciplinei financiare in economie, care sa ajute la stimularea ofertei interne; extinderea bazei de impozitare si o colectare mai buna a taxelor si impozitelor care sa reduca "socul" bugetar: dupa aderare (nevoia a circa 2,5% resurse bugetare suplimentare); formarea unei companii pentru dezvoltarea infrastructurii, care sa ajute la realizarea programului de investitii publice, la cresterea coeficientului de absorbtie, la folosirea cat mai economicoasa a resurselor publice.

Pentru executia bugetara si echilibrele macro, este bine ca creditul de consum sa-si modereze cresterea. Este totodata important ca economisirea in economie sa nu scada. Pentru ambele conditii, politica BNR are rol-cheie de jucat.