Maculatura cu antet strict secret

Aşteptate cu sufletul la gură de politicieni, afaceriştii apropiaţi acestora şi de mass-media, documentele Wiki­leaks despre România au dezamăgit, în cea mai mare parte. Notele Am­ba­sadei SUA la Bucureşti sunt nişte în­săilări de slabă factură ale unor in­formaţii neverificate, despre persoa­nele publice de la noi. Nu-i mai puţin adevărat că aceste documente sunt doar o parte a corespondenţei Bucu­reş­ti-Washington. Adevăratele me­saje, cu miza foarte mare, bine criptate, nu vor fi dezvă­luite niciodată.

Un singur argument aş vrea să invoc pentru a-mi susţine afirmaţia. Cea mai însemnată componenţă a cooperării româno-americane în ultimii 10 ani a fost cea în domeniul apărării şi al serviciilor de informaţii. După gravele atentate teroriste de la 11 Septembrie 2001, prin mecanisme legislative bine puse la punct, un uriaş val de schimb de informaţii şi acţiuni co­mune s-a derulat. Negocieri pri­vind raţiunile şi utilitatea bazei ame­ricane de la Mihail Kogăl­niceanu, date sensibile despre coo­perarea în teatrele de operaţiuni din Afganistan şi Irak, informaţii explozive din procesul amplu şi de-a dreptul specta­culos al combaterii terorismului. Nimic din toate astea nu au ieşit la iveală, fapt care mă îndeamnă să cred că acest proces al scurgerii documentelor este unul bine controlat.

Fie grosul informaţiilor sensibile au fost cumpărate de la gaşca lui Assange (fondatorul Wikileaks) exact de structurile speciale deranjate de posibile scandaluri generate de informaţii bombă. Ori aceşti interceptori de ocazie n-au avut acces decât la acele cablograme de mâna a treia, care se transmit pe internet sau alte mijloace prea puţin protejate. Ade­văratele informaţii şi documente de importanţă maximă, transmise prin sistemul foarte bine criptat şi/sau prin curierul diplomatic rămân în conti­nuare în „pivniţa” americană, ferite de privirea publicului.

Ca să concluzionez în legătură cu materialele apărute pe piaţa ro­mânească, ele nu fac decât să sti­mu­leze o dată în plus – apetitul nostru pentru clişee balcanice. Bârfa, informaţie neverificată, aluzii, speculaţii. Extrem de puţine chestiuni sunt ve­rificabile şi de interes major pentru opinia publică. Deşi interesant ca exerciţiu de comunicare publică, însoţit de o componenţa majoră de manipulare, Wikileaks de România este un prilej perfect pentru o reglare de conturi în politica dămboviţeană.

Câţiva diplomaţi americani slabi, în nota contrastantă cu media de bună pregătire a personalului Am­basadei SUA la Bucureşti, au pus pe hârtie tot soiul de încadrări absolut subiecti­ve. Se spune că unul e beţiv, că altul e securist, că nu ştiu ce om de afa­ceri ar fi pro-rus doar pentru că e îm­po­triva lui Băsescu, despre care ei, la rân­dul lor, sunt convinşi că este pro-ame­rican... Oamenii care au scris astfel de note continuă să trăIască în rea­lităţile anilor ’90, când România nu era nici membră NATO, nici UE. Lu­cru­rile au evoluat foarte mult de atunci, dar mentalităţile unor autori de texte ai misiunii diplomatice ame­ri­ca­ne sunt puternic ancorate în trecut.

E important de spus un lucru. Înţeleg interesul americanilor pentru cultivarea oamenilor publici din România care fac orice să-i servească prompt. Aşa face orice mare putere. E umilitor însă faptul ca marii români pro-americani de la Bucureşti nu sunt în măsură să-şi pună în valoare propria ţară. Să determine afaceri importante şi investiţii pe măsura lungimii preşului românesc pus de fiecare dată în faţa celei mai importante demo­craţii a lumii.

Şi încă ceva. Dacă anumite per­soa­ne (nu toate, evident) din Am­basada SUA la Bucureşti trimit la Washington note despre nu ştiu cine că e „securist”, să se uite atent pe lista ofi­ţerilor români de informaţii me­daliaţi de CIA în ultimii 7-8 ani pentru merite deosebite. Acolo e plin de „securişti”, oameni care au fost de importanţă deosebită pentru centrala din Langley în cooperarea antitero­ristă. Să lămurim acest aspect. Când sunt buni „securiştii”? Când prin mi­si­u­nile lor din România sau din Orien­tul Mijlociu sunt – încă – utili in­tereselor de securitate ale SUA? Sau când sunt ştampilaţi ca nefrec­ventabili în notele către Departamentul de Stat?

La fel ca definiţia dată de nişte şmecheri corupţiei – o afacere în care nu suntem şi noi – documentele americane împart securiştii români în buni şi răi. Cei buni sunt aceia care colaborează cu ei, cei răi sunt restul.

După acest dezamăgitor puseu Wikileaks, aştept un singur lucru ca să-mi refac integral mai vechile sentimente pro-americane: să vină Bon Jovi!