x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Magazinul lui de vise

0
Autor: Rozana Mihalache 13 Sep 2009 - 00:00
"Eu găseam adeseori într-o privire
Care se însenina când povestea
Bucuria de a merge mai departe
Şi-alte vise altor inimi le vindeam
Le dădeam pe câte-o strângere de mână
Şi visam să fac un om fericit
Insă lumea s-a schimbat
Şi azi se vând numai pe bani şi vise şi iubiri şi suflete şi ani."

Duminică, 14 septembrie 2008. Frig şi ploaie şi ploaie şi tot ploaie...

Amorezii probabil tremurau sărutându-se prin parc, nori întunecaţi se mişcau pe cer, purtaţi de vânt, iar la teatrul Nottara urma să se joace "Profu'" de Jean Pierre Dopagne, cu Răzvan Vasilescu.

Lumea părea neschimbată şi totuşi...

"Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul", rostea Vasilescu pe o scenă al cărei singur decor îl constituiau o masă şi un scaun.

Publicul nici nu respira.

Actorului îi şiroiau lacrimile pe obraji, mai des şi mai intens decât în ultimele 7 dăţi când îl văzusem în acelaşi spectacol.

Din când în când strângea masa cu pumnii. Nici asta nu-mi aminteam să fi făcut în trecut.

La sfârşit şi-a luat servieta şi a plecat, fără a uita însă să se întoarcă şi să-şi spună ultima replică.

Din neant parcă, a pornit vocea lui Neil Diamonds: "Forever in blue jeans".

Luminile s-au stins. Vasilescu a părăsit sala. Publicul a început să aplaude, toţi ridicându-ne în picioare.

Reflectoarele s-au reaprins şi el a păşit din nou pe scenă să-şi primească aplauzele.

A încercat să le oprească, dar n-a reuşit. La a doua chemare a publicului a ieşit ţinând în mână o lumânare.

"Ştefan Iordache", s-a auzit şoptit din spate.

Răzvan Vasilescu, neputând să vorbească prea mult din pricina lacrimilor, a aprins lumânarea şi a pus-o pe masă.

"Permiteţi-mi să aprind o lumânare pentru Ştefan Iordache, care a jucat pe această scenă".

A trecut un an. Ne trezim în jurul aceleiaşi ore dimineaţa, avem mai mult sau mai puţin aceleaşi tabieturi, ne îndrăgostim şi dezîndrăgostim în acelaşi ritm, zâmbim, ne înfuriem, vorbim, gesticulăm, uităm, cochetăm, plângem...şi totuşi a trecut un an de când el nu mai e.
Un coleg de-al său mi-a spus că imediat după ce a închis ochii, în Teatrul Naţional se vorbea despre cine îl va înlocui.

Noi încă mai avem impresia că suntem uşor de înlocuit. Noi, oamenii, cu superficialitatea noastră, cu superioritatea şi cu dorinţa de a uita cât mai repede şi de a merge mai departe.

A trecut un an de când a murit Ştefan Iordache şi totuşi nimic nu s-a schimbat în ţara asta.

Televiziunile încă se bat pentru rating, actorii se luptă ca de obicei pentru supravieţuire, filmele româneşti premiate la festivaluri internaţionale rulează tot cu 10 oameni în sală, muzeele sunt goale, teatrele se umplu cu snobi, cărţile se cumpără pentru copertă                ( deoarece culoarea trebuie să se asorteze cu lemnul din care este făcută biblioteca).

Muzica se aude din ce în ce mai încet pentru că zgomotul se instalează pretutindeni. Umanul este strivit de trivial, bunul-simţ înlocuit de cuvinte ca: "marketing", "cifre", "bilanţ" şi sufletul dispare sub greutatea unei maşini de marcat.

A trecut un an de când a murit Ştefan Iordache şi noi am uitat să-i ducem lipsa, pentru că el nu a ţinut să şocheze sau să apară în ziare de scandal şi la emisiuni nocturne.

El nu a fost la fel de celebru ca Elodia şi a preferat să nu-şi confrunte insomniile în direct la tv.

Ştefan Iordache ne-a intrat în case cu blândeţe şi haz şi ne-a învăţat să-l iubim tandru pe scene de teatru, sau pe platouri de filmare, sau pe ritmuri lăutăreşti care au străbătut anii.

Ştefan Iordache ne-a învăţat şi să trăim, cu demnitate şi pasiune, pentru ca atunci când ne ducem să o facem frumos, fără regrete şi cu gândul că vieţile noastre au reprezentat ceva, că au fost unice.

A trecut un an de când a murit Ştefan Iordache. Au avut loc cutremure, a plouat din când când, a început lupta pentru supremaţia politică, ne-a lovit criza, dar nu i-am mai auzit vocea caldă şi răguşită care ne îndemna la visare şi amor nebun.

Puţini sunt aceia care îşi amintesc să se oprească pentru o clipă şi să-l asculte. Dar să-l asculte cu adevărat. Cu toată bucata de suflet care le-a rămas neatinsă de nebunia de azi şi isteria de ieri şi să bea un pahar cu vin, şi să-l trântească de podea şi să verse o lacrimă.

O lacrimă de dor, de patimă, de suspin, de fericire, de speranţă.

Să facem asta acum, cât unii dintre noi încă îşi mai amintesc de fenomenul Ştefan Iordache, cât nu ne-am tabloidizat de tot, cât nu ne-am vândut spiritul şi principiile şi crezul.

Mâine nu ştim dacă vom avea timp să le spunem copiilor noştri cine a fost Ştefan Iordache şi de ce merită să închinăm un pahar în cinstea lui.


Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de