Mai intai munca si pe urma munca

Cele mai multe vesti din Japonia privesc modul cum muncesc niponii. Sunt vesti care ar trebui sa ne provoace, dar nu stiu daca europenii chiar ii admira pe japonezi pentru felul in care muncesc.

Daca e ceva natural, daca ei nu pot sa munceasca altfel e una. Dar daca au ajuns la acest tip de relatie cu munca programatic, poate si contra dorintelor unei parti insemnate din populatie, atunci e altceva si numai motive de admiratie nu-s. Fapt e ca determinarile lor pentru munca nu seamana cu ale noastre. Oricat de ordonat ar fi un neam european, acesta n-o sa ajunga niciodata in situatia de a-i fi domolit zelul printr-o lege. Din cand in cand, pe langa stirile despre succesele in munca ale Japoniei, ne sosesc si unele completari - de neinteles pentru noi - referind la eforturile pe care le face guvernul pentru a-i mai opri pe japonezi din lucru. Ca si specia aceea stranie de soricei care, cand li se face de imperechere, se puiesc neintrerupt doua saptamani, pana ce mor de istovire erotica, japonezii nu mai pot fi domoliti, in nevoia lor clinica de a se istovi muncind, decat prin legi restrictive drastice.

Un economist roman care a lucrat pe vremuri pe Calea Victoriei, in Comitetul de Stat, unde se planifica productia si se masluiau cifrele de plan ca sa fie frumoase, e de parere ca, in societatile industrializate, cifrele care intereseaza randamentul, cantitatile, viteza si toate celelalte coordonari ale productiei incep sa aiba o viata a lor. Scapa de sub controlul omului. Il fac pe om cum vor ele. Omul nu-si mai apartine, datorita stimulatoarei terori a cifrelor. Individul nu-si mai permite sa gandeasca de unul singur despre justetea sau aberatia unor indicatori, mai ales ca sunt indicatori care, crescand continuu - poate si stihinic de la o vreme - , semnifica un bine. Vine un moment - spune specialistul in profetii de plan - in care e imposibil sa deosebesti criza de mai bine de aceea de mai rau, deoarece stresul pe individ e insuportabil in amandoua cazurile.

De doi ani, de cand am citit rezultatele unui sondaj de opinie realizat in tarile intens industrializate, din care rezulta ca, dac-ar putea, mai bine de jumatate din muncitorimea activa ar sta cu burta la soare si n-ar trudi deloc, ma intreb tot mai des daca asa-numita educatie prin munca si pentru munca nu e totusi un esec. O erezie devenita mod de viata. Fiindca, luand aminte la ce se intampla in Japonia, e clar ca nu directia in care merge omenirea e-n discutie, ci viteza cu care tine aceasta directie. Am scris o multime de articole din calatoriile mele in Statele Unite, exprimandu-mi mai curand uluirea decat admiratia la descoperirea unui mod de trai in esenta cantitativ. Acum, cand am multe motive sa fiu uluit de ce se petrece in Europa, ma intreb tot mai des daca, tot intrecandu-se cu japonezii, americanii nu s-au contaminat la un mod de a lucra "la rupere", care chiar o sa-i rupa. Spun asta deoarece, in multele familii americane pe care le-am cunoscut, ziua de munca se termina la fel, cu o sfarseala aproape maladiva, ce nu mai permitea nici un moment de recuperare prin spirit. Motaiala in fata televizorului cu sticla de bere in mana nu-i, oricum am pune problema, o chestiune de progres.