Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Filarmonici şi la Operă, în lumea marii creaţii muzicale, ideea performanţei în absolut e marcată printr-un proverb profesional: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane. Iar spre a dovedi ce scurte şi vulnerabile sunt gloria şi condiţia de unic, mulţi muzicieni lungesc zicala: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane, dar şi acela care ajunge sus, cel mai sus, pe culme, trebuie să stea într-un picior. Pe ascuţişul culmii, nu-i loc nici pentru două picioare.
În Filarmonici şi la Operă, în lumea marii creaţii muzicale, ideea performanţei în absolut e marcată printr-un proverb profesional: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane. Iar spre a dovedi ce scurte şi vulnerabile sunt gloria şi condiţia de unic, mulţi muzicieni lungesc zicala: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane, dar şi acela care ajunge sus, cel mai sus, pe culme, trebuie să stea într-un picior. Pe ascuţişul culmii, nu-i loc nici pentru două picioare.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
În Filarmonici şi la Operă, în lumea marii creaţii muzicale, ideea performanţei în absolut e marcată printr-un proverb profesional: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane. Iar spre a dovedi ce scurte şi vulnerabile sunt gloria şi condiţia de unic, mulţi muzicieni lungesc zicala: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane, dar şi acela care ajunge sus, cel mai sus, pe culme, trebuie să stea într-un picior. Pe ascuţişul culmii, nu-i loc nici pentru două picioare.
Cu cât oamenii sunt mai conştienţi de importanţa şi de imperativele calităţii, cu atât sunt mai controlaţi în superlative. Geniile nu folosesc cuvântul geniu. De acolo, de foarte de sus, îţi dai şi mai bine seama ce departe e cerul. Jos de tot însă, în mediile fotbalistice, bunăoară, unde picioarele lucrează mai mult decât mintea, pe platourile tv, unde forfotesc analfabeţii de elită, vedetele de un sezon şi chiar de-o seară, superlativele abundă. După ce au chinuit formula "pasă de geniu" câteva decenii, cronicarii sportivi au început să vorbească despre "ratări geniale".
Mai mult decât cel mai mult nu se poate, dar mai jos decât cel mai jos, da. Democraţia vine şi cu mari confuzii, nu numai cu binefaceri. Una din nenorocirile aduse de libertatea de exprimare e accesul la superlative al frustraţilor, al semidocţilor şi al dobitocilor de toată mâna. Superlativele sunt unităţi de măsură ale calităţii. Dacă dă anarhia în ele, nu mai ştie omul ce e bine şi ce e rău. În artele plastice, te descalifici dacă susţii o cauză a mai binelui. Unul din superlativele cu care artele vizuale au lucrat mai multe milenii a fost "frumos". Cuvântul acoperea conţinutul în măiestrie al operei de artă, modul nemaivăzut şi nemaiimaginat în care era realizată ea. Ce a fost suficient de bun pentru o întreagă omenire mii de ani, pentru a semnifica excelenţa în creaţie, a devenit, în numai câteva decenii de populism estetic, o probă de suficienţă. Nici un eseist, nici un critic de artă nu se încumetă să spună despre un obiect creat de un artist că e frumos, că lui îi place acel obiect. Superlativele unicităţii şi ale măiestriei duse în maximum s-au mutat în alte dicţionare. Nu cred că e doar o bulversare de moment a instrumentului intelectual numit superlative. Cred că se întâmplă ceva inevitabil şi ireversibil. Iar ce-i cu adevărat rău e că te trezeşti depăşit de evenimente, deşi eşti tot timpul în mijlocul lor. Nimic nu-ţi garantează că eşti pe un drum bun. Nu fiindcă ar exista altul şi mai bun, ci fiindcă toţi croiesc drumuri noi. E ca într-o cursă cu milioane de competitori în care fiecare aleargă în ce direcţie vrea, şi la sfârşit toţi sunt câştigători. Bunul-simţ îţi spune că mai mult decât cel mai mult nu se poate, dar uite că un scriitor care inventează romanul cu toate paginile albe ia Premiul Nobel.
În Filarmonici şi la Operă, în lumea marii creaţii muzicale, ideea performanţei în absolut e marcată printr-un proverb profesional: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane. Iar spre a dovedi ce scurte şi vulnerabile sunt gloria şi condiţia de unic, mulţi muzicieni lungesc zicala: Pe Everest, în vârf, nu încap două persoane, dar şi acela care ajunge sus, cel mai sus, pe culme, trebuie să stea într-un picior. Pe ascuţişul culmii, nu-i loc nici pentru două picioare.
Cu cât oamenii sunt mai conştienţi de importanţa şi de imperativele calităţii, cu atât sunt mai controlaţi în superlative. Geniile nu folosesc cuvântul geniu. De acolo, de foarte de sus, îţi dai şi mai bine seama ce departe e cerul. Jos de tot însă, în mediile fotbalistice, bunăoară, unde picioarele lucrează mai mult decât mintea, pe platourile tv, unde forfotesc analfabeţii de elită, vedetele de un sezon şi chiar de-o seară, superlativele abundă. După ce au chinuit formula "pasă de geniu" câteva decenii, cronicarii sportivi au început să vorbească despre "ratări geniale".
Mai mult decât cel mai mult nu se poate, dar mai jos decât cel mai jos, da. Democraţia vine şi cu mari confuzii, nu numai cu binefaceri. Una din nenorocirile aduse de libertatea de exprimare e accesul la superlative al frustraţilor, al semidocţilor şi al dobitocilor de toată mâna. Superlativele sunt unităţi de măsură ale calităţii. Dacă dă anarhia în ele, nu mai ştie omul ce e bine şi ce e rău. În artele plastice, te descalifici dacă susţii o cauză a mai binelui. Unul din superlativele cu care artele vizuale au lucrat mai multe milenii a fost "frumos". Cuvântul acoperea conţinutul în măiestrie al operei de artă, modul nemaivăzut şi nemaiimaginat în care era realizată ea. Ce a fost suficient de bun pentru o întreagă omenire mii de ani, pentru a semnifica excelenţa în creaţie, a devenit, în numai câteva decenii de populism estetic, o probă de suficienţă. Nici un eseist, nici un critic de artă nu se încumetă să spună despre un obiect creat de un artist că e frumos, că lui îi place acel obiect. Superlativele unicităţii şi ale măiestriei duse în maximum s-au mutat în alte dicţionare. Nu cred că e doar o bulversare de moment a instrumentului intelectual numit superlative. Cred că se întâmplă ceva inevitabil şi ireversibil. Iar ce-i cu adevărat rău e că te trezeşti depăşit de evenimente, deşi eşti tot timpul în mijlocul lor. Nimic nu-ţi garantează că eşti pe un drum bun. Nu fiindcă ar exista altul şi mai bun, ci fiindcă toţi croiesc drumuri noi. E ca într-o cursă cu milioane de competitori în care fiecare aleargă în ce direcţie vrea, şi la sfârşit toţi sunt câştigători. Bunul-simţ îţi spune că mai mult decât cel mai mult nu se poate, dar uite că un scriitor care inventează romanul cu toate paginile albe ia Premiul Nobel.
