Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din oglindă mă iscodeşte un bărbat mereu mai bătrân şi mai cofleşit. Un ins a cărui zilnică descompunere îmi dă un fior de spaimă. Alteori râd în hohote, rictus nervos, de animal în primejdie. Mă priveşte şi tace. Nu l-am auzit niciodată vorbind în cincizeci şi ceva de ani de însoţire. Îl ştiu de când era bebeluş, şi nu cred să fi trecut o zi în care să nu ne fi întâlnit cumva. Ne-am obişnuit unul cu altul într-atât încât părem o singură fiinţă. Sunt sfârşit în dimineaţa asta pâcloasă. Zău, n-am niciun chef să-mi văd mutra. O spăl cu evidentă lehamite, o curăţ cu lama, o parfumez, pălmuind-o zdravăn, doar-doar mi-o răspunde, s-o răscula. Da' de unde, un scâncet măcar nu scoate, e mut din încăpăţânare. Sub duş nu zăbovesc prea mult, îmi adun cât de cât gândurile. Şi dezgustul, pe care apa nu e chip să-l înmoaie şi să-l care la canal. Oglinda mă aşteaptă din nou. Nimic schimbat, decorul este la fel de trist. Îmi deretic gura cu periuţa şi, dintr-odată, mă simt cea mai istovită gânganie. M-am săturat să fac acelaşi lucru în fiecare dimineaţă, nu mai pot ! Oamenii se sinucid şi din pricina oboselii care-i copleşeşte uneori. La ce să mai trăiască, de vreme ce cotidianul îi obligă la corvezi niciodată primenite ? Platitudinea, repetabilitatea ucid. Ţineţi minte, ucid ! Sting lumina, să alung strigoii, nu de altceva. Ies din casă îmbrăcat ca o maimuţă festivă. Da, chiar aşa mă simt adesea. Pe stradă, alte maimuţe festive, oriîncotro mă uit, zăresc astfel de ciudăţenii. Dresajul aproape că a reuşit. Zâmbim la comandă, alegem cuvintele potrivite, ne cântărim răbufnirile, le temperăm, mânuim tacâmuri la masă, totul e dresură. În sala de judecată, cimpanzei, urangutani, gorile, giboni, babuini, nu lipseşte nicio specie a maimuţei penale. Aici suntem maimuţe solemne, din alea capucine, cu roba trasă peste hainele de oraş. Ca să ne recunoaştem, ne-am pus bavete colorate, nişte cârpe caraghioase, de parcă am fi clovni. În cuşcă sunt aduse exemplarele nedresate până la capăt. Ne maimuţărim şi unii şi alţii, de-o parte şi de alta a zăplazului sacrosanct. Invocăm articole şi legi, citate savante, să impresionăm pretoriul înţepenit în rânduiala inchizitorială. Degeaba, fiindcă pedeapsa n-a îmblânzit niciodată sălbăticiunea. În clipa condamnării, undeva, cineva săvârşeşte deja o crimă. Maimuţele din public aplaudă verdictul, ori îl contestă, urlând şi plângând. Nu s-au inventat, deocamdată, verdicte care să împace întreaga rezervaţie. Spre seară mă întorc în celula cu număr şi adresă precise. Autorităţile au catastife în care figurăm cu datele de identitate, o imensă grădină zoologică. Suntem urmăriţi pas cu pas, de la naştere, iar în curând ne vor băga cipuri în carne. Ne şterg de acolo abia la moarte, după o pomenire uscăţivă şi comică. Între muncă şi somn devin iarăşi maimuţă domestică, mănânc, arar mă reproduc, mă joc şi mă zgâiesc la un ecran pe care se ivesc indivizi leiţi mie. Sunt maimuţele politice, artistice, culturale, bisericeşti ori sportive. Păroasele cu epoleţi se cam pitesc, conspirate atent, dar le adulmec damful astupător. Cuştile diferă. Alea pentru maimuţele oficiale sunt cele mai râvnite. Sunt câteva numai, la Cotroceni, la Victoria şi pe movila de lângă Uranus. Au privilegii şi imunităţi cu nemiluita, iar selecţia naturală este înlocuită de selecţia electorală. Ori de mită, un fel de banană pe care nimeni nu e în stare s-o refuze. Închid televizorul, scârbit de atâta maimuţăreală. Adorm. Mă visez om şi sar speriat. Cum voi supravieţui în mijlocul atâtor maimuţe, cum ?
Citește pe Antena3.ro
