Mamă, vacii noastre nu-i e bine

Dragă mămică, află din primele mele rându­le­ţe că sunt sănătos, ceea ce îţi doresc şi lu' ma­ta­le. Cu criza asta, să vedem. Fapt e că până acu' merge, adică nu stă. Eu lucrez la gospodăria aia, cu grajdul ăla de mi le-a lăsat moştenire bunicu', când a murit în primele două războaie mondiale.

Am tras lumină electrică şi curent de aer grajdului, am făcut două ferestre una în faţa alteia, spre Răsărit şi spre Apus. Cu hrana animalelor e mai greu, că nu prea se găsesc de nici unele. Al naibii pământ s-a întors cu curul în sus la noi. Deşi nici nu-l cultivăm, el nu ne dă nimic înapoi. Cu caprele îmi e mai uşor, că le dau drumul şi ele aproape că urcă în copaci, cât or mai fi şi copaci, că am auzit că vine unul, Khereştoi, şi-i ia şi le dă întrebuinţare civilizată. La noi încă nu a ajuns.

La oi am renunţat că făceau căcăreze şi mă amenda primarul pe motive politice, că el era într-un partid şi, până să mă înscriu şi eu în partidul ăla, el trecea în alt partid. Şi aşa mai departe, până mi-am dat seama că n-am eu viteza necesară în timpurile astea şi că nu e rentabil cu atâtea amenzi. Nici oile nu mai produceau lapte, speriate de teroarea ideologică, iar lâna le stagna, începuse să le iasă prin nări, nu prin piele: în ficatul uneia, când am tăiat-o, am găsit lână pe care-o aşteptasem degeaba pe pielea oii. Mieii ieşeau toţi turbaţi şi, după primele behăituri, întrebau de Baranga, despre care ştiau că le-ar fi un fel de baci.

Mămicuţă, mai am un cal, din tot ce am avut în grajd. Un cal care funcţionează ziua pe post de măgar, sâmbăta şi duminica e bicicletă, iar noaptea merge pe post de câine, de nu mi-a intrat nici un hoţ în curte, e drept, nemaiavând nici ce fura, cât de meşter ar fi fost hoţul res­pec­tiv. E bine, mămică, e prăpăd. Nu mai pot să ţin câini şi pisici. Mai am în fundul grădinii un muşuroi de furnici, dar nu e pe numele meu, că pe-aici se pun impozite şi pe furnici. Să nu te mint, mai sunt şi nişte muşte, dar astea, slavă Domnului, se hrănesc mai mult de pe la alţii.

Toate merg bine, după cum vezi, mai ales că eu respect regulile europene, în sensul că nu mai am aproape nimic în curte şi în grajd. Porcii pe care i-am avut s-au sinucis, înghiţind prea mult fier din gratiile coteţului în care îi ţineam. Ceva foarte curios, mămicuţă: din slănina unuia dintre ei mi-am făcut armă de apărare, un fel de bâzdoacă de fier forjat, de care se tem şi vânătorii de mistreţi, iar din şoriciul porcilor mei, armat cum era de fierul ingurgitat, mi-am făcut un gard, cum nu s-a mai văzut prin părţile noastre, unde, să recunosc, nici nu mai e altă curte. Uneori, să nu te superi pe mine, când bate vântul pe aici, prin zona noastră, mi se pare că aud în horn grohăiturile porcilor sinucigaşi. Dar cu o aspirină, pe care o iau cu multă apă, auzul mi se mai potoleşte.

E, în orice caz, scumpă mami, bogăţie pri­so­sitoare pe la noi. Avem ce ne trebuie şi avem şi ce nu ne trebuie. Apa miroase a motorină şi cocorii, care trec spre ţările calde, lasă în aer un fel de mireasmă de gâşte pe varză. Dar efectul acesta pervers trece repede şi ne întoarcem la exploatarea economicoasă a vântului din traistă. Asta însă nu se poate face fără o şcoală serioasă, făcută la vreme şi atestată de ministere. Există şi doctorate prin străinătate în problema vântului din traistă. Vântul nu se arată oricui care-şi deschide traista şi se aşteaptă prosteşte să-i sară vântul în braţe ca un animal ghiduş, domesticit.

Vântul în traistă este semnul heraldic al prosperităţii noastre, mamiţico. E încurajator şi faptul că de la el nu poate porni o furtună. E un vânt individual, de proporţii mici, un drept imprescriptibil, al fiecărui ins, ce şi-a recuperat demnitatea şi acum face ce vrea cu ea.

N-aş fi vrut să te supăr, draga mea mămică, dar tăticu' a plecat la felceru' din sat cu vaca noastră centrală şi văd că întârzie. Sunt curios ce boli i-o găsi, dacă i-o găsi, şi ce tratamente i-o prescrie. În orice caz, de multă vreme, vacii noastre i s-au inversat unele mecanisme de viaţă. Ea când respiră parcă nu mai respiră. Şi bea lapte ca să producă fân. Ea mugeşte că e mai rentabil. Dar, din nefericire pentru noi, mămiţă, ea nu vrea lapte obişnuit, ci lapte european. La noi în zonă, ăi mai mari şi mai tari ne spun în fiecare zi ce datorii are poporul faţă de stat.

Statul nu are nici o datorie faţă de poporul său. Statul trebuie să ia impozite, taxe, biruri, accize. Poporul trebuie să le dea. Statul are şi el obligaţiile lui, dar faţă de Europa, nu faţă de poporul român. Aşa că vaca noastră pare un picuţ bolnavă. Aş spune chiar mai mult, mamă, dacă nu mi-ar fi teamă că te voi supăra. Ce anume ezit să îţi spun? Zău, nu mă obliga la sincerităţi devastatoare, am şi eu sensibilitatea mea, am şi eu obligaţiile mele de paznic de grajd şi de fiu de oameni adevăraţi, mai ales că bunicul mi-a lăsat moştenire - după două răz­boaie mondiale - această curte şi acest grajd. Dar, dacă insişti, dacă te superi pe mine că tac, atunci, dragă mămică, află că vacii noastre nu-i e bine. Cum de unde ştiu? Am o intuiţie, am o vedenie, am o privelişte în faţa ochilor: Uite-l pe tata venind cu pielea vacii noastre pe băţ.  


Mamă, vacii noastre nu-i e bine
- Nu te mai agita în gol,
C-ai să mă sperii şi pe mine,
Situaţia e sub control
Şi va fi şi mai bine.

- Vacii noastre nu-i e bine, mamă,
Suferă probabil de ceva,
Mă cuprinde chiar un fel de teamă
Şi mă-ntreb cum va evolua.

Vaca noastră, totuşi, e bolnavă,
Apă n-a gustat de nu ştiu când,
Cred că starea ei e şi mai gravă,
Nu se mai aude respirând.

Mamă, vacii noastre nu-i e bine,
Cum de unde ştiu? Tu seama dă-ţi,
Uite-l pe tăticu că şi vine
şi aduce pielea ei pe băţ.
1995