Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Festival Şeitan de la casele de pensii. Un ins comenta pe net, cu mânie proletară, scandalul cu drepturile de autor.
"Eu cred că, de fapt, sub masca revoltei statului la coadă se ascunde oftica că sunt puse vuvuzelele să scoată bani pentru prestaţiile lor. Se vede cu ochiul liber cine face cel mai mare gât! Toţi sunt rotofei, bronzaţi după concedii exotice, cu vile la mare sau la munte (unii şi colo, şi dincolo). De ce oare un muncitor la şaibă poate şi trebuie să plătească taxe şi pentru ultimul bănuţ câştigat, iar «domnii» jurnalişti şi actori vor să câştige 100 milioane şi să plătească taxe doar pentru 10 milioane?" Din nou, şaiba. În comunism, şaiba a făcut carieră. De-o parte, şaiba - de cealaltă, intelectualii dracului. Primii produceau. Ceilalţi, după împrejurări: profesorii frecau menta trei luni pe an, medicii luau bani. Ziariştii erau, după nomenclator, "lucrători în presă". Nimeni nu-şi punea pe uşă strungar. De aici, pizma strungarilor. Inginer, da. Veniseră pe filiera şaibei. Şi doctorii: dr. Apoi au renunţat, că le spărgeau borfaşii casele. Fiindcă doctorii aveau bani. Aşa a gândit şi partidul de câte ori s-a pus problema salarizării medicilor. N-o spunea nimeni explicit, dar plutea o înţelegere tacită: ăştia iau pe lângă, iau cu plicul. Moralul societăţii s-a înlălţat între cei doi poli: şaiba şi şpaga. Plus lenea intelectualilor. Toleraţi. Ca şi azi, calculul era simplu: îi ţineai pe toţi într-o mână şi nu revendicau nimic. Doar atât: le orientai eficient duşmănia. Ghişeele Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti în zilele festivalului Şeitan. Ca la balamuc. De-o parte, vitele... aprecierea era a unei întreprinzătoare scoasă din minţi de cozile la care stătuse de la ora 9 şi ceva. De cealaltă, bugetarii, mai lefteri după tăierea salariilor. Bugetarii, cu nervii întinşi la maximum de la aiureala cuplului-minune Şeitan - Vlădescu. Aveau sufletul greu. Se vorbea despre tăieri din leafă şi despre personal. Gânduri proletare în ambele tabere. Ura de clasă creştea ca aluatul de-o parte şi de cealaltă a ghişeelor. Anul trecut, jurnaliştilor şi în general privaţilor li se tăiaseră din salarii. Au dispărut ziare. A murit publicitatea. Bugetarii, inerţi. Astfel s-a născut în sânul privatului vorba bine simţită: 'ţi-ai dracului, vă ţine statul pe banii noştri! În timpul simpozionului Şeitan, lupta de clasă s-a înteţit. Folclorul a fost prompt. V-a tras-o Băsescu cu aia cu drepturile de autor să vă iasă pe nas, tonomatelor! Replica a fost pe măsură: vouă nu v-a tras-o Băsescu la spitale, la şcoli, nu v-a pus pe drumuri...? Lupta de clasă are un numitor comun: Băsescu. Ne-a tras-o Băsescu la toţi. Şi pensionarilor disperaţi, care au boală pe toată lumea. Le-o citeşti în priviri. Îţi trece prin minte ca un glonţ ideea că undeva, discret, ca un apendice al puterii, funcţionează un departament al încăierării organizate. Într-un timp al restructurărilor şi al tăierilor, mânia proletară, odată stârnită, lucrează eficace: nu te mai gândeşti la ei. La ce şi cum te fac ei. Ecou al lui Băsescu, remaniatul bugetar Vlădescu, care în epoca şaibei figura la conţopiştii inutili, şi-a încheiat mandatul apoteotic în spiritul răzbunării proletare: o să vedem noi cum sunteţi voi, jurnaliştii, plătiţi, dacă nu cumva sunteţi evazionişti... e de cercetat...
Citește pe Antena3.ro
