Mărturisire de prisos

S-au scurs din acel iunie dement şaptesprezece ani şi ego-ul meu s-a lămurit, şi-a potolit pornirea aparent justiţiară de inceput. S-a aşezat cuminte in lăuntrul său, inţelepţindu-se. M-au domolit multele evenimente trăite in brambureala postdecembristă şi mi-am dat seama că, cel mai adesea, nuanţele creează diferenţa. Culorile nu te ajută decăt să-ţi fixezi limitele şi să te indepărteze de eroare. Hazardul m-a salvat de excesul de dreptate căruia ii eram hărăzit in anii cruzi şi intoleranţi ai tinereţii năvalnice.

Abia sosisem in Bucureşti din patriarhalul Turnu Măgurele. Trecuseră doar două săptămăni şi mă căzneam conştiincios să iau pulsul noului spaţiu profesional. Nu-mi era deloc uşor, intr-o urbe pestriţă, incălcită şi lipsită de vrajă. Contradictorie şi turbulentă deopotrivă. Un solitar care se rupsese de bunăvoie de mediul său sigur şi confortabil, cu iz mucezit, pentru a forţa destinul. Atent la mine insumi şi preocupat să mă "implementez" grabnic, nu pricepeam mare lucru din intămplările istorice şi politice puse la cale in exteriorul meu. Oraşul fierbea incandescent, iar evenimentele aduceau mereu panică şi tulburare. Patimi şi ură. Incapabil de entuziasme colective sau civice, observam totul cu detaşare, enervat insă de energia irosită aiurea in zorii democraţiei cocoţate pe tancuri şi păzită straşnic de activiştii puşcaşi. Mă lasă indiferent lupta politică, nu sunt in stare să mă inregimentez in haitele pregătite să se sfărtece din interese partinice. Nu am astfel de ambiţii şi de aceea detest mişcările de stradă, gloata vindicativă şi revendicativă. Iar agora are oareşce parfum numai in poveştile despre Grecia socratică. Nu-mi place secolul "omului gloată", fiindcă, şi aici il citez pe Virgil Gheorghiu, "Individul nu mai există. A dispărut. S-a inecat in mulţime. Omul decăzut din independenţa lui de individ şi de fiinţă omenească s-a transformat in mulţime. Şi masele sunt impermeabile spiritualităţii".


E lesne de inţeles că "cenaclul" politic din Piaţa Universităţii imi displăcea teribil. Inşii aceia cam nespălaţi şi slinoşi, intinşi ostentativ in corturile din faţa Teatrului Naţional, mă iritau. Ii dezaprobam organic, din principiu. Strănşi in ceată, zgomotoşi şi candrii, mitingiştii semănau izbitor cu o turmă primitivă, răzvrătită din spiritul de frondă al momentului incă netranşat. Mă intriga incăpăţănarea cu care zi de zi se adunau acolo şi blocau ditamai piaţa cu sloganurile lor agresive. Căntate şi recitate. O rană deschisă pe obrazul citadin, plină de puroi, nu altcumva decriptam manifestaţia de la kilometrul zero al Romăniei. Intr-o sămbătă mi-am infrănt greaţa şi am mers printre "teroriştii" bunelor moravuri şi ordinii publice. Locul puţea a mizerie, şi asta m-a revoltat definitiv. Am plecat val-vărtej, aşteptănd cu nerăbdare clipa imprăştierii lor de către organele represive ale statului, cărora le reproşam tocmai lipsa curajului. A fermităţii. Ea n-a intărziat şi in dimineaţa descinderii in forţă in "zona liberă de comunism" m-am simţit uşurat. In sfărşit, statul se incumetase să-şi respecte fişa postului. La Procuratura Capitalei se stabileau echipele de procurori insărcinaţi să-i inhaţe pe revoluţionarii perpetui. Se dădeau ordine scurte şi se impărţeau mandate in alb. Doi căte doi, anchetatorii desemnaţi anume părăseau clădirea in direcţii necunoscute. Ii insoţeam cu privirea şi-mi părea rău că nu sunt cu ei. Colegii mei făceau istorie, eliberau Capitala de golani, iar eu imi pierdeam orele cu accidentele de muncă de la sector şi cu furturile de jante! In istorie erau admişi doar procurorii cu experienţă, nu noi, nişte bieţi ucenici. Ah, şi ce i-aş fi arestat pe zurbagiii ăia dedaţi scandalului şi dezordinii! (Pericolul mortal al magistratului este tinereţea, exaltările imature, dar asta am aflat-o mai tărziu. E primejdios să indeşi in măna unui tănăr atăta putere!) Ca mine găndea şi droaia de procurori de atunci, dar soarta ne-a triat: pe unii ne-a ferit de oprobriul ulterior, iar altora le-a maculat viitorul. După ce iniţial i-am invidiat pe norocoşii trimişi la vănătoare de demonstranţi furioşi, mai apoi i-am căinat, citindu-le numele prin ziarele revanşarde ori prin dosarele penale. Căzuseră in capcana curgerii vremurilor şi erau luaţi la refec de căţiva ziarişti dămboviţeni, transformaţi in anchetatori neinduplecaţi. (Imi ţăşneşte din memorie remarca maestrului Octavian Paler, cum că "Ziaristul romăn se consideră simultan poliţist, procuror şi judecător, ceea ce nu e permis".)


S-au scurs din acel iunie dement şaptesprezece ani şi ego-ul meu s-a lămurit, şi-a potolit pornirea aparent justiţiară de inceput. S-a aşezat cuminte in lăuntrul său, inţelepţindu-se. M-au domolit multele evenimente trăite in brambureala postdecembristă şi mi-am dat seama că, cel mai adesea, nuanţele creează diferenţa. Culorile nu te ajută decăt să-ţi fixezi limitele şi să te indepărteze de eroare. Hazardul m-a salvat de excesul de dreptate căruia ii eram hărăzit in anii cruzi şi intoleranţi ai tinereţii năvalnice. Ai tinereţii antipatic de maniheistă.