Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În România ultimilor ani, am asistat la o mutație tăcută, dar devastatoare: ”comunicarea” a devenit o simplă modă. Nu mai vorbim despre o știință a transmiterii sensului, nici despre o artă a conectării umane, ci despre o haină de împrumut pe care oricine simte că o poate îmbrăca. Instituțiile statului, ministerele și agențiile care ar trebui să reprezinte pilonii de stabilitate ai unei națiuni au căzut pradă acestei capcane a imaginii lipsite de substanță.
Din punct de vedere filosofic, instrumentul sacru care a scos umanitatea din întuneric și a construit civilizații este cuvântul, căci prin el ordonăm haosul, trasăm granițe între bine și rău, oferim siguranță și construim punți de încredere între oameni. Însă, astăzi, cuvântul oficial a fost golit de greutatea sa istorică și morală, fiind rostit sau scris de indivizi pe care nu îi recomandă absolut nimic, o generație de purtători de mesaje pentru care dicționarul și responsabilitatea sunt concepte abstracte, complet străine de realitatea lor imediată.
Observăm, cu strângere de inimă, cum aparatul de stat este reprezentat tot mai des de oameni cu o școală precară, fără o minimă înțelegere a seriozității pe care o poartă o declarație publică. În loc de profesioniști formați în spiritul rigorii, vedem amatori care își ascund lipsurile în spatele unor fraze împleticite și al unui tupeu discursiv de neînțeles. Această lipsă de educație fundamentală nu se manifestă doar în dezacorduri gramaticale, ci într-o incapacitate cronică de a formula gânduri coerente care să servească binelui comun.
A pune o persoană nepregătită să gestioneze vocea unei instituții nu este doar o eroare administrativă, ci un act de profund dispreț la adresa cetățenilor. Atunci când statul îți vorbește stâlcit, fără logică și fără respect, îți transmite de fapt că nu contezi. Comunicarea a încetat să mai fie un instrument al democrației și a devenit un teren de joacă pentru orgolii mici, lăsând societatea să privească neputincioasă la degradarea lentă a propriilor sale instituții.
Nu este nimic mai tragic pentru o națiune decât momentul în care autoritatea începe să îi vorbească pe un ton nepotrivit, golit de substanță. Comunicatorii de astăzi, plasați strategic în spatele tastaturilor ministeriale sau în fața camerelor de filmat, par adeseori rupți de orice fundament educațional sau cultural. Nu au citit clasicii, nu înțeleg nuanțele fine ale limbii române și, cel mai grav, nu posedă acea cultură generală care să le permită să navigheze printre sensibilitățile unei societăți deja profund rănite de crize succesive.
Această precaritate a școlii se traduce zilnic în greșeli flagrante, în gafe care stârnesc râsul amar al internauților și într-o logică fracturată care nu explică nimic. Dar greșeala gramaticală sau sintactică este doar simptomul de suprafață al unei boli mult mai grave: incompetența structurală asumată ca politică de stat. Când desemnezi un om nepregătit să gestioneze imaginea și mesajul unui minister, nu îi faci o favoare, ci semnezi condamnarea la derizoriu a întregii structuri pe care o reprezintă.
Derizoriul este, poate, cel mai periculos inamic al unei democrații funcționale, mult mai insidios decât autoritarismul. Împotriva unui abuz te poți revolta, poți ieși în stradă și poți cere dreptate, dar în fața ridicolului ești pur și simplu paralizat. Când un minister emite comunicate scrise prost, cu argumente infantile sau cu o atitudine sfidătoare, cetățeanul nu mai simte furie, ci un dezgust profund și o dorință de izolare, iar statul devine, încetul cu încetul, o caricatură a propriilor sale neputințe, un actor de comedie tristă pe scena istoriei.
În acest peisaj dezolant, cuvintele își pierd definitiv valoarea de ancoră. Oamenii nu mai ascultă declarațiile oficiale pentru a afla direcții, reguli sau soluții, ci pentru a vâna următoarea perlă, următoarea gafă antologică. Transformarea comunicării instituționale într-un spectacol de divertisment ieftin erodează însăși temelia contractului social. Dacă statul nu este capabil să se exprime coerent, cum ar putea fi capabil să guverneze, să vindece sau să protejeze?
A comunica nu înseamnă pur și simplu a deschide gura și a lăsa sunetele să iasă, așa cum pare să se creadă în birourile luxoase de astăzi. Comunicarea reală, cu atât mai mult cea asumată la nivel înalt, se bazează pe o mecanică fină, pe o înțelegere profundă a responsabilității. Primul și cel mai important aspect este conținutul: ce comunici, căci fără substanță, fără adevăr și fără o utilitate publică plină de claritate, orice mesaj este un simplu zgomot de fond, o poluare fonică și vizuală care obosește cetățeanul în loc să îl informeze.
Al doilea aspect fundamental, ignorat cu desăvârșire de noii purtători de cuvânt, este cum comunici. Forma dă viață fondului și poate salva sau distruge o informație vitală. Un mesaj tehnic, sec, dar transmis cu aroganță, va genera imediat respingere și revoltă, în timp ce un mesaj de criză, care ar trebui să aducă liniște, transmis cu ezitări sau zâmbete nepotrivite, va declanșa panica. Aici intervine arta profesioniștilor adevărați, a celor care știu să aleagă cuvintele, tonul și ritmul potrivit pentru gravitatea momentului.
Dar pilonul suprem, și cel mai dramatic absent în România de astăzi, este anticiparea. A anticipa înseamnă a te pune în locul celuilalt: cum va percepe publicul acest mesaj? Ce frici ancestrale îi va trezi? Ce speranțe îi va nărui? Anticiparea necesită o profundă empatie, o cunoaștere psihologică a maselor și, mai presus de toate, respect. Fără capacitatea de a previziona reacția publicului, comunicatorul acționează ca un orb care aruncă pietre într-o mulțime, sperând să nu lovească pe nimeni.
Din păcate, cei cu o educație precară și fără experiență de viață nu pot anticipa, pentru că trăiesc exclusiv în clipa prezentă a propriului lor orgoliu. Ei aruncă mesajul în eter, pe rețelele sociale sau la televizor, iar când poporul reacționează negativ sau adresează întrebări legitime, tot ei se arată jigniți. Incapacitatea de a anticipa transformă orice tentativă de dialog într-un conflict deschis, în care statul pare veșnic surprins de reacțiile celor pe care ar trebui să-i reprezinte.
Aici ajungem la miezul dramei noastre contemporane, la acea eroare de proporții care a transformat peisajul public într-un câmp de luptă meschin: confuzia grosolană dintre comunicarea instituțională și cea personală. Am ajuns, cu stupoare, să vedem pagini oficiale ale ministerelor care comunică folosind în mod exagerat emoticoane, glumițe de colțul străzii sau replici sarcastice, demne de o ceartă banală pe rețelele de socializare. Este o degradare a formei care trage după sine o prăbușire a fondului.
Această alunecare a comunicării oficiale către latura personală este un afront direct adus ideii de stat democratic. O instituție nu are ”stări de spirit”, nu se trezește indispusă și nu are orgolii rănite. O instituție nu se ”supără” pe cetățenii săi, nu face ironii ieftine la adresa criticilor și nu caută validare emoțională prin numărul de aprecieri virtuale. Instituția este un pilon rece, rațional, protector și demn; în momentul în care i se împrumută trăsăturile capricioase ale unui individ, încetează să mai fie o autoritate.
Când comunicatorul își confundă propriul cont de socializare cu pagina ministerului pe care îl reprezintă, anulează, de fapt, granița vitală dintre cetățean și autoritate. Cuvintele pe care le scrie nu îi mai aparțin lui, ci devin vocea statului, iar când această voce este impertinentă, subiectivă și plină de egocentrism, statul însuși devine o entitate abuzivă. Instituția este, astfel, redusă la dimensiunea minusculă a personalității, adeseori neșlefuite, a celui care ține telefonul în mână și apasă butonul de publicare.
A lua criticile aduse unui minister ca pe niște atacuri personale și a răspunde cu agresivitate sau victimizare denotă o lipsă totală de maturitate profesională. Cetățeanul are dreptul să ceară socoteală, să fie confuz sau chiar nemulțumit, iar datoria celui care comunică din partea statului este să absoarbă această presiune cu demnitate, să clarifice și să liniștească, nu să intre într-un meci de replici tăioase. Când reprezentantul statului coboară în noroiul orgoliului personal, statul se murdărește odată cu el.
Confuzia aceasta între public și privat, între datoria oficială și egoul personal, generează un fenomen de respingere în masă. Oamenii simt instinctiv când o instituție nu le mai vorbește lor, ci se folosește de ei ca public pentru un spectacol de vanitate. Încrederea, acel liant invizibil, dar esențial, care ține o societate unită, se dizolvă picătură cu picătură de fiecare dată când un comunicator oficial alege să fie ”isteț” în loc să fie util, sau ironic în loc să fie transparent.
Ceea ce acești oameni, puși conjunctural în funcții pe care nu le merită, nu înțeleg este că încrederea se construiește în ani de rigoare, dar se poate distruge într-o singură propoziție prost aleasă. Când statul îți răspunde la o dramă națională cu un mesaj scris în grabă, plin de justificări defensive și greșeli de exprimare, sentimentul de abandon se instalează profund în conștiința publică. Cetățeanul realizează, cu teroare, că la butoane nu se află o echipă de experți care veghează asupra lui, ci un amator copleșit de situație.
Mai mult, această comunicare personalizată și emoționantă din partea instituțiilor încurajează o polarizare toxică a societății. În loc să fie o voce neutră, care aduce fapte și calm, ministerul condus de comunicatori pătimași devine parte din conflict. Mesajele polarizante generează tabere, încurajează ura online și distrug orice posibilitate de dezbatere rațională. Statul, în loc să fie arbitrul nepărtinitor al societății, devine un simplu bătăuș de cartier în arena virtuală.
Filosofic vorbind, pierderea neutralității și a decenței în comunicarea de stat echivalează cu o formă de alienare. Nu mai avem un limbaj comun prin care să ne înțelegem suferințele și proiectele de viitor. Ne rămâne doar un dialect al bășcăliei instituționalizate, în care adevărul nu mai contează, ci doar cine are ultima replică, cine dă lovitura de grație într-o postare virală. Este o victorie a nimicului, o sărbătoare a superficialității pe ruinele discursului public civilizat.
Pentru a înțelege pe deplin gravitatea situației, trebuie să ne uităm la efectele pe termen lung asupra noilor generații. Tinerii de astăzi, care își formează reperele observând spațiul public, văd că succesul nu aparține celor erudiți, moderați și pregătiți, ci celor vocali, ”sfertodocți” și tupeiști. Ei învață că o școală precară nu este un impediment dacă ai suficient tupeu să te așezi în fața unui microfon și să ții prelegeri națiunii. Aceasta este o inversare tragică a sistemului de valori, orchestrată chiar de către stat.
Prin banalizarea limbajului oficial, România riscă să devină o țară în care dialogul constructiv este imposibil, căci acolo unde cuvintele sunt folosite doar pentru a fenta responsabilitatea sau pentru a ataca oponenți, gândirea critică se usucă și moare. Oamenii inteligenți și pregătiți, profesioniștii adevărați, aleg să se retragă din acest spațiu toxic, lăsând scena liberă mediocrității agresive. Este un exod tăcut al competenței, alungată de vacarmul ignoranței promovate la rang de politică de comunicare.
Dacă vrem să oprim această hemoragie de credibilitate, trebuie să revenim urgent la o etică a cuvântului public. Trebuie să cerem ca posturile de decizie și de comunicare din ministere să fie ocupate prin merite dovedite, nu prin loialități de partid sau prin abilitatea de a strânge vizualizări pe internet. Școala, lectura, respectul pentru limba română și înțelegerea mecanismelor sociale trebuie să redevină criteriile absolute pentru oricine dorește să vorbească în numele cetățenilor.
Instituțiile trebuie să fie readuse în matca lor de sobrietate și rigoare. Este nevoie de protocoale stricte, de filtre de calitate și de o separare clară, de netrecut, între persoana privată și funcția publică, iar cine dorește să fie ironic, să se certe sau să-și exprime frustrările personale, este liber să o facă în timpul său liber și pe contul său personal. Din momentul în care te-ai așezat sub stema țării, ești obligat să-ți pui propriul ego între paranteze și să devii o voce a ordinii, a grijii și a responsabilității.
Suntem, în acest moment, la o răscruce. Putem alege să acceptăm mai departe această modă a comunicării ca o glumă proastă, resemnându-ne cu ideea că în România statul va fi mereu corigent la limba română și la bun simț. Putem să mai schițăm un zâmbet amar la următoarea gafă ministerială, transformând-o într-o altă amintire a neputinței noastre colective. Sau putem să ne trezim și să spunem că a fost de ajuns, refuzând să mai girăm cu atenția noastră această mascaradă a incompetenței poleite.
Avem datoria morală față de limba în care am învățat să spunem primele cuvinte, să o protejăm de invazia amatorismului. Limba oficială a unui stat este coloana sa vertebrală; dacă ea se strâmbă, întreaga societate va umbla aplecată. Să cerem așadar profesioniști la microfoanele națiunii. Să cerem oameni care, înainte de a vorbi, știu să asculte, să analizeze și să anticipeze durerea sau nevoia celui care stă de cealaltă parte a ecranului, oameni pentru care un comunicat de presă nu este o corvoadă, ci o misiune.
Comunicarea instituțională nu trebuie să fie o armă de apărare a unor politicieni slabi, ci un instrument de vindecare socială. Într-o lume măcinată de incertitudini economice, de crize globale și de anxietăți, vocea statului trebuie să fie acel far calm care taie ceața. Când statul comunică corect, empatic și asumat, cetățeanul respiră mai ușor, simte că undeva, la capătul firului, cineva veghează, cineva gândește rațional și cineva îl respectă îndeajuns de mult încât să-i spună adevărul fără floricele inutile.
Până când vom reuși să curățăm spațiul public de zgura mediocrității, trebuie să rămânem vigilenți și să nu uităm niciodată că acei oameni care astăzi transformă comunicarea statului într-o scenetă penibilă sunt acolo pentru că noi, într-un fel sau altul, i-am lăsat. Restabilirea demnității cuvântului public este primul pas către restabilirea demnității noastre ca cetățeni, pentru că o națiune care nu știe cum ar trebui să i se vorbească este o națiune care riscă să uite încotro se îndreaptă.
Ne-am vândut liniștea pe un pumn de cuvinte goale și gafe virale. Privim astăzi spre clădirile înalte ale statului și nu mai auzim vocea unei națiuni mature, ci doar ecoul spart al unor orgolii mărunte, al unor oameni rătăciți în funcții prea mari pentru sufletele lor prea mici. Cândva, cuvântul rostit construia țări, aduna masele în jurul unui ideal și oferea mângâiere; astăzi, el abia dacă mai reușește să strângă câteva aprecieri efemere pe un ecran rece. Și, în tot acest zgomot asurzitor al incompetenței ridicate la rang de artă, cel care tace, ascultă și plânge în întuneric este chiar cetățeanul, căci a fi condus de oameni care nu știu, nu vor și nu pot să-ți vorbească cu demnitate este, poate, cea mai profundă și iremediabilă formă de singurătate a unui popor.
Nu trebuie, însă, să ne resemnăm în fața acestui carnaval al mediocrității, acceptându-l ca pe un blestem național. Cuvântul nu le aparține lor, celor care îl mutilează zilnic din ignoranță; ne aparține nouă. Limba română, cu toată frumusețea, blândețea și greutatea ei istorică, nu merită să fie târâtă la nesfârșit în noroiul amatorismului instituțional. Este timpul să ne ridicăm și să cerem înapoi demnitatea comunicării, să refuzăm să mai fim tratați cu ironii ieftine și texte agramate de către propriii noștri angajați. Statul trebuie forțat să reînvețe să ne vorbească privindu-ne direct în ochi, cu respectul pe care îl merităm, cu empatie și cu profesionalism desăvârșit, căci abia în clipa în care vom reuși să spălăm cuvântul public de derizoriu, vom putea începe, cu adevărat, să ne vindecăm rănile ca națiune.
Citește pe Antena3.ro
