Rănile care nu se vindecă niciodată sunt cele produse de cuvinte. Un cuvânt rău, venind din partea unui om căruia nu-i datorezi nimic şi care izbeşte în locul de maximă vulnerabilitate a sufletului tău, aşa, din senin, fără ca atacul să aibă un minimum de motivaţie, te urmăreşte toată viaţa.
Totul trebuie să aibă o cauză, îţi spui, plăteşti poate o vinovăţie ascunsă, de care nu eşti conştient, i-ai greşit cândva grav acelui om şi nu ţi-ai dat seama, nimeni nu-ţi vrea răul de dragul răului, doar ca să te vadă rănit şi cu moralul la pământ. Cum să trăieşti gândind că există şi oameni, pentru care nevoia de a face rău e la fel de imperioasă cum e nevoia de a face bine la alţii? Am avut, la şcoala de arhitectură, o colegă care se trezea zicând mârşăvii despre băieţii din grupă. La 20 de ani, când o năucă strigă după tine „Mă impotentule!" şi apoi râde, aşteptând parcă aprobarea grupului pentru inspiraţia ei de moment, tu, bărbatul care nu i-ai dat nici un motiv de a te vorbi în nici un chip, rămâi pentru totdeauna cu sentimentul că ceva din felul tău de a fi justifică la femei o prezumţie infamantă.
Am reîntâlnit-o pe fosta colegă de două ori în cincizeci de ani şi de fiecare dată mi-a vorbit de ca şi cum aveam tot 20, iar ea avea încă aceeaşi îndreptăţire naturală de a profera vorbe fără nici un temei despre cei de odinioară: „Aha, nenorocitul ăla de Gigi", „Da, da, da, curva aia de Raşela", „Animala aia de Sanda", „Bestia aia de Titi". Unii oameni sunt imaginea însăşi a sorţii. Mie, fosta colegă mi-a zis odată râzând, cum îi era obiceiul când trebuia să dea afară otrava din ea: „Mă Tudore, nu te mai agita atât, că tot mediocru rămâi!".
Mai târziu i-am fost recunoscător pentru şocul pe care mi l-a produs în acea perioadă în care luptam să desluşesc acoperirea reală a unor cuvinte mari precum geniu, talent, imaginaţie, predestinare, vocaţie. Mediocritatea nu intra în aria de întrebări ale vârstei, cam din aceleaşi motive pentru care eviţi să ai curiozităţi despre boli incurabile. E destul să le aminteşti şi devin ameninţări! Câţiva colegi impuneau încă de pe atunci prin multă personalitate, şi la ei mă ducea mintea când se ivea prilejul de a discuta despre geniu, talent, vocaţie. Faptul că cineva a pus în ecuaţia devenirii mele mediocritatea, şi nu oricum, ci prin referire la provincialul calic care toată ziua nu făcea altceva decât să citească şi să bată bibliotecile, m-a umplut pentru multe săptămâni de disperare şi mânie. Simţeam că sunt gol, că nimic din ce făceam şi ce speram nu mai putea să mă îmbrace şi să-mi ascundă mediocritatea.
Măcar atât cât poate acoperi o haină bine croită nişte probleme de anatomie. Totuşi, ce dar providenţial au fost vorbele acelea veninoase ale fetei fără prieteni şi care n-a avut niciodată un bărbat lângă ea! M-am gândit şi mă întreb mereu ce e mediocritatea şi cum să scapi de ameninţările ei insistente. Altfel, aş fi putut să-mi ratez şi bruma de vocaţie cu care m-a înzestrat Dumnezeu, întrebându-mă, ca atâtea armate de închipuiţi, dacă sunt sau nu genial.