Membru de partid

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3:
În studenţie, îmi aşteptam uneori prietena în faţa căminului de fete, uitându-mă lung un sfert de ceas şi uneori mai mult la uşa pe care ar fi fost să apară din clipă-n clipă.

În armată eram tot o cantitate, o turmă care afecta identitatea. În mulţime, individul nu mai e nici frumos, nici urât, e o câtime. Psihologia coriştilor, şi ea, mă intrigă. După un incident la Operă, când o coristă a ieşit din ansamblu şi, până să se dezmeticească lumea, a început să cânte aria solistei venind în faţa scenei, m-am interesat apoi ce s-a întâmplat cu femeia din cor. Mi s-a spus că era internată la psihiatrie şi că mai avusese câteva astfel de crize, dar nu atât de vehemente. În Liceul Militar, pe care l-am urmat, locotenentul nostru profesor de muzică nu se mulţumea cu un cor mic, alcătuit doar din băieţi cu voce şi ureche muzicală. Omul era grandoman. A urcat pe scenă un cor mare, în care încăpeam cu toţii, şi cei cu glas, şi afonii. Fiindcă m-am născut să nu fiu om de pluton, unul oarecare din mulţime şi un anonim din cor, zbieram atât de tare, încât dirijorul mi-a impus să mimez numai cântatul, să nu scot un sunet. Celorlalţi afoni, soluţia li s-a părut de bun-simţ, mai ales că şeful şcolii, ofiţer de carieră cu o concepţie proprie despre ecuaţia individ-mulţime, găsise soluţia. Solo, solo, spunea el, dar să cânte toţi! Pe mine, condiţia de nimeni, într-un total cu nume, mă stârnea la nealiniere. La repetiţii mi-am mişcat buzele în gol, dar în spectacol le-am făcut-o: toată sala l-a remarcat pe ăla care cânta aiurea, însă mai tare şi mai avântat decât ceilalţi.

După ce Partidul Comunist s-a dus într-o gaură neagră a istoriei şi o jumătate din omenire l-a culpabilizat, mulţi dintre cotizanţii care se făcuseră membri de nevoie, nu de voie, s-au repezit să se înscrie în nu contează care din puzderia de formaţii politice născând după decembrie 1989. Mă uitam la ei ca la nişte taraţi, dar curând mi-am dat seama că grupul oferă mai multe avantaje decât condiţia de individ, de om care ţine la personalitatea sa. E un lucru bun că românii nu mai vor să fie membri de partid. Românii nu mai vor să fie aliniaţi şi judecaţi cu turma. E o reacţie de respingere normală. Cine se descurcă în viaţă şi singur nu cântă în cor. Corul e un lucru bun, dar numai la Operă, nu în afara Operei. Cândva, după ce se va fi estompat amintirea cazarmei de partid şi a şedinţelor de îndobitocire, de supunere şi de anulare a libertăţii de opţiune, poate că partidele noastre vor avea şi adeziuni reale, la ideologie. Acum, fie-mi iertat, nu cred în nici un membru de partid, indiferent dacă-i de dreapta sau de stânga. Cine-i un nimeni, dacă nu e ori dacă nu mai e în partid, înseamnă că s-a întors la natură.